Ion Manolescu
Carnetul elevului socialist
“Carnetul de elev este oglinda activităţii şcolare şi a conduitei elevului. Calitatea de elev trebuie să se reflecte în atitudinea perseverentă şi entuziastă faţă de învăţătură şi muncă, în comportarea corectă şi demnă în şcoală şi societate.”
Cu aceste cuvinte se deschide Carnetul de elev (model 1976), un dreptunghi cartonat şi îmbrăcat în pînză, de culoare dubioasă (gri şobolan sau vişiniu putred) şi format imposibil (prea mare ca să intre în buzunar, prea mic pentru a sta printre caiete), pe coperta căruia tronează stema Republicii Socialiste România. Dar cine le-a scris? O persoană, un colectiv sau o instituţie? Partidul Comunist Român? Ministerul Învăţămîntului? Tovarăşul Nicolae Ceauşescu? Enigma rămîne completă, iar numele autorului-propagandist, care îi impune elevului o atitudine şi un cod de conduită demne de lagărele de concentrare, necunoscut.
Misterele şi confuziile educaţiei socialiste se prelungesc în acelaşi anonimat al coerciţiei psiho-pedagogice. De pe aceeaşi pagină, elevul proaspăt vîrît în uniformă şi aliniat în băncile şcolii mai află că “este dator” să aibă în permanenţă carnetul la el (inclusiv la ora de “educaţie fizică”), că “este obligat” să-l prezinte dirigintelui sau directorului şcolii “ori de cîte ori i se cere” şi, culme a procesului comunist de supraveghere şi control, împins tovărăşeşte dinspre spaţiul public spre cel privat, că “este dator” să-l arate părinţilor “pentru a lua cunoştinţă şi semna”. Ca să nu existe vreun dubiu, vocea anonimă, dar pilduitoare, a educaţiei socialiste dublează “datoriile” cu “sancţiuni”, în buna tradiţie chino-coreeană a militarizării învăţămîntului: “Pierderea carnetului de elev atrage după sine sancţionarea elevului”.
Asociată atît reeducării staliniste a epocii Dej, cît şi disciplinării “umaniste” a erei Ceauşescu, militarizarea învăţămîntului în anii ’70 şi ’80 apare ca o consecinţă ideologică şi metodologică firească a politizării educaţiei. În fond, organizată ca o mini-armată naţională, uşor de instruit şi de manevrat, masa de pionieri înrolată obligatoriu de la vîrsta de 6-7 ani în sistemul şcolar comunist trebuia să facă rapid şi eficient pasul înainte (“Tot înainte, mîndri pionieri!”, suna refrenul unui vestit cîntec patriotic) către statutul de bază de cadre a PCR.
“Dezideratul” ceauşist al creării şi activării “Omului Nou” (robot politic în izmene sau fustiţă, pregătit să execute fidel ordinele Partidului) fusese anunţat încă din Tezele din iulie 1971 (“Va trebui ridicat spiritul de răspundere şi rolul cadrelor didactice în formarea politico-ideologică a elevilor şi studenţilor.”, reprodus în Vatra, Tîrgu-Mureş, nr. 8/2001, p. 33) şi întărit patru ani mai tîrziu de Programul PCR, unde se vorbeşte de “pregătirea maselor de tineri din punct de vedere profesional şi politic, participarea activă a acestora la înfăptuirea programului general al partidului” (op. cit., Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 138). Mai simplu spus, în “epoca de aur” şcoala ajunge incubatorul şi rampa de lansare a viitorilor comunişti.
Din această perspectivă, nu mai este de mirare că Drepturile elevului se confundă cu Îndatoririle sale şi amîndouă cu programul de îndoctrinare şi abrutizare ideologică elaborat de Nicolae Ceauşescu şi metodiştii Partidului Unic. Înzestrat cu 4 drepturi şi nu mai puţin de…15 îndatoriri, şcolarul anilor ’70 nu are altceva de făcut decît să se conformeze normelor educativ-coercitive ale momentului. În plus, printr-un paragraf de esenţă şi stil mafiotic, elevului i se prezintă un veritabil contract de fidelitate politică şi execuţie patriotică (similar viitoarelor jurăminte militare sau angajamente de Securitate), pe care este somat, dacă nu să-l semneze cu sînge, măcar să-l respecte cu sfinţenia discipolului comunist: “Elevul are îndatorirea fundamentală să iubească patria noastră, Republica Socialistă România, să dovedească dragoste şi devotament faţă de partid, pentru cauza socialismului şi comunismului, prin atitudinea lui faţă de învăţătură şi muncă, prin întreaga sa comportare în şcoală şi în afara şcolii, prin preţuirea tradiţiilor glorioase de luptă ale poporului pentru eliberarea naţională şi socială, prin participarea la acţiunile patriotice.”
Cum arată, deci, pornind de la acest pasaj, portretul elevului socialist? Un erotoman naţional, sociopat mioritic îndrăgostit lulea de ţară şi Partid (o bigamie politică tolerată în comunism), care, în loc să înveţe carte, îşi consumă timpul în adoptarea de “atitudini” şi “comportamente” (oricum pre-programate ideologic şi condiţionate politic) care să glorifice poporul, naţia (sic!) şi societatea. Pentru a-şi dovedi ataşamentul la cauza la care e împins să adere, el este dispus să “muncească” de mic (în uzină sau la ateliere) şi să participe cu abnegaţie la “acţiuni patriotice” (cum ar fi “23 August” sau “Ziua Republicii”).
Îndatoririle elevului socialist nu se opresc însă aici. Fiecare punct statuat în Carnet impune o obligaţie educativă cu miză psiho-politică. Elevul e urmărit “în şcoală şi în afară de şcoală”, într-o încercare brutală a autorităţilor de a-i ocupa timpul liber şi a-i disciplina propagandistic gîndirea şi comportamentul. Ce-i drept, forcing-ul comunist la care este supus de dimineaţă pînă seara, 365 de zile pe an, pare adeseori ridicol şi întotdeauna stupid. Şcolarul e confundat ba cu un paznic (are obligaţia “să păstreze şi să apere avutul obştesc, bun al întregului popor”), ba cu o combinaţie de miliţian şi ghid turistic (e dator “să cunoască şi să respecte cu stricteţe regulile de circulaţie”, inclusiv “să supravegheze şi să îndrume deplasarea elevilor din clasele mai mici”). Silit să fie cînd “cinstit, drept şi curajos”, cînd “cinstit, sincer şi drept”, el se transformă deopotrivă în profesor de morală (nu foloseşte “expresii care înjosesc pe alţii”) şi agent civic al noii orînduiri (are în permanenţă “o purtare tovărăşească”).
Cînd lucrurile riscă să scape de sub privirea omnipotentă a PCR, îndatoririle iau forma şi tonul somaţiilor (pe cît de severe, pe atît de ridicole), menite să reglementeze pînă şi scărpinatul în nas. Elevului i se interzice “să frecventeze restaurantele fără a fi însoţit de părinţi”, ca şi “fumatul, frecventarea barurilor, cafenelelor, cazinourilor şi practicarea jocurilor de noroc”. Astfel de avertismente psihopedagogice, cu iz de etică anticapitalistă, ascund cu greu imaginea negativă pe care Partidul o construieşte despre juniorul cu matricolă, în intenţia de a preîntîmpina “excesele” şi a-l aduce pe “calea cea bună”: aceea a unui potenţial copil-delincvent, etern suspect de alcoolism şi patima cărţilor (de joc). Dincolo de negarea unor libertăţi individuale care nu ţin de spaţiul şcolar (şi, în consecinţă, nu pot fi normate prin reglementările specifice acestuia), interdicţiile didactice sugerează existenţa unui potenţial pericol social la nivelul elevilor de clase primare. Departe de a se naşte cu sînge, brevet şi atitudine de comunist, şcolarii par mai degrabă predispuşi să devină beţivi, cafegii şi barbugii -comportamente pe care PCR trebuie să le înăbuşe din faşă, în spiritul “moralei socialiste”.
Desigur, obligaţiile şi interdicţiile prevăzute în Carnet virează în derizoriu atunci cînd elevului, urmărit pînă şi pe stradă de Partidul vigilent şi atotputernic, i se cere…“să nu circule agăţat de mijloacele de transport în comun, pe scară sau pe părţile laterale ale acestora”. Imaginea unor metodişti politici alergînd prin Berceni sau Drumul Taberei după autobuzul 31 rapid sau 34, în încercarea de a aplica regulamentul şi a-i desprinde pe copii de uşile, burduful şi bara maşinii, pare hilară, dacă nu de-a dreptul absurdă. Pe de altă parte, ideea denotă o percepţie corectă a realităţii socialiste: în “epoca de aur”, mijloacele de transport în comun soseau atît de rar şi de aglomerate în staţii, încît singurul mijloc de a călători era la limită: pe scară sau “agăţat” de uşile maşinii.
În condiţiile în care Carnetul de elev reprezintă primul contact legiferat (contractual) al individului cu PCR (el fiind urmat, de la caz la caz, de carnetul UTC, carnetul de Partid şi/sau angajamentul de Securitate), importanţa impactului său asupra formării şi evoluţiei “Omului Nou” nu poate fi minimalizat. Orice prezentare a Carnetului va releva existenţa unui puternic conţinut ideologic, vizînd, prin îndoctrinare şi manipulare socialistă, transformarea copilului într-un mutant psiho-politic gata să-şi ia în primire locul în viitoarea societate comunistă.
Analiza rolului negativ pe care l-au jucat, începînd cu anii ’70, preluarea şi aplicarea (deliberată sau inconştientă) la scară locală sau naţională a Drepturilor şi Îndatoririlor didactice prevăzute în Carnetul de elev poate fi un prim (şi necesar) pas în înţelegerea actualei componenţe psiho-sociale şi a actualelor preferinţe politice ale românilor. Dacă ne întrebăm astăzi, la 16 ani de la o “revoluţie anti-comunistă”, de ce societatea autohtonă este încă impregnată de persoane şi sisteme de putere şi influenţă comuniste/securiste sau, încă mai grav, de ce se mai păstrează în mentalul individual şi colectiv vechile reflexe totalitare ale fricii şi obedienţei faţă de autoritarismul, centralismul şi dirijismul de tip socialist/ceauşist, unul din răspunsuri poate veni din lectura ultimului paragraf al Carnetului de elev: “Bucurîndu-se de condiţiile minunate create de statul socialist, de drepturile pe care le are şi îndeplinind cu conştiinciozitate îndatoririle ce-i revin, elevul va putea deveni un cetăţean de nădejde al patriei noastre, Republica Socialistă România.” Partidul-Stat creează “condiţiile minunate” ale formării individuale; elevului nu-i rămîne decît să le accepte în tăcere, din clasa I şi pînă la maturitate, în drumul său ascultător spre cetăţenia “de nădejde” a sclavagismului psihopolitic.