Carmen-Maria Mecu şi Nicolae Mecu

Capcane identitare: forme fără fond, fond fără forme

Teoria maioresciană a formelor fără fond ca şi critica la care ea a fost supusă de la A. D. Xenopol la E. Lovinescu şi Şt. Zeletin, iar mai târziu A. Marino, N. Manolescu, Z. Ornea şi S. Alexandrescu sunt lucruri prea cunoscute pentru a le mai rezuma aici. Vom reaminti totuşi câteva dintre cuvintele-cheie ale faimoasei analize maioresciene, care ne pot servi ca punct de plecare şi ca elemente de referinţă în demersul nostru. Maiorescu vorbeşte insistent de letargia şi barbaria orientală, ca şi de graba pusă de reformatorii care s-au “pătruns de efecte”, “dar nepătrunzând până la cauze”, aşa încât, întorşi în ţară au imitat şi reprodus doar aparenţele culturii apusene”[i] (într-un recent articol polemic, Virgil Nemoianu a arătat că lucrurile nu stăteau deloc aşa şi a demonstrat soliditatea formaţiei culturale şi buna-credinţă a celor incriminaţi de Maiorescu[ii]). Ei, reformatorii grăbiţi, continuă Maiorescu, sunt mânaţi de “vanitatea (sub care lesne se poate ascunde un sentiment de inferioritate – am observa noi) de a arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului” (aşadar construind raţionalizări, justificări ale eventualelor eşecuri, scoţându-i pe alţii vinovaţi – cum ar spune un freudist), “că le suntem egali în domeniul civilizaţiunii”. Îngrijorătoare, mai zice criticul, este absenţa puterii de a conştientiza goliciunea, şubrezenia formelor pe care ei înşişi le produc.

Dintre formele civilizaţiunii moderne astfel imitate şi falsificate, una cel puţin pare a fi extrem de actuală: învăţământul, modernizat în lipsa specialiştilor (v. celebra frază: “înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică”).

Ne aflăm azi într-o situaţie tragi-comic similară. Am pornit o reformă şcolară (ce-i drept, se pare că dacă nu se proceda cu grăbire se pierdea ultimul tren cu bani de la Banca Mondială!) elaborând documente cu terminologie occidentală, dar avem în şcoli puţini oameni care să le ştie citi si înţelege, şi mai ales oameni antrenaţi să le pună în operă, sau măcar binevoitori. Avem facultăţi private – bastioane ale capitalismului universitar! – care s-au deschis uneori cu profesori respinşi din facultăţile de stat de către studenţii revoluţionari şi senatele universitare în 1989 – 1990. Greşelile, proasta funcţionare, se plătesc, ca şi pe vremea lui Maiorescu, din banul public. Mai spunea criticul, vizând compromiterea instituţiilor culturale: “forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un puternic mijloc de cultură”. Fraza ne aminteşte vorba de duh care circula printre noi pe vremea – departe de a fi apus fără urme – a comunismului: “Vreţi să discreditaţi capitalismul? Veniţi cu el în România, să-l construim noi, aici!”

În ce priveşte strict critica lui Maiorescu, trecerea timpului a arătat că formele, prin stimulare, cum s-a spus – şi-au creat, treptat, fondul, devenind autentice.

Schimbând ce e de schimbat, contextul socio-politic şi cultural actual seamănă cu cel din vremea lui Maiorescu (afirmaţia e desigur un truism). “Barbaria orientală”, sub o formă mult mai agresivă şi nimicitoare, ne-a scos din nou, vreme de 50 de ani, din istorie, punându-ne, ca şi pe conaţionalii noştri de acum un secol şi jumătate, în faţa unei crize de identitate – din anumite cauze şi mai acută şi mai greu de rezolvat. Câţiva mai norocoşi scăpau să înveţe ceva mai serios ori aveau acces la bibliografii incomplete. Iar la ridicare cortinei, mai mulţi dintre noi ne-am putut alege grupuri sau persoane de referinţă din cultura apuseană. Preocupaţi suntem şi acum de imaginea de sine, pe care încă ne-o construim atenţi la modul în care ne vede Europa (cea mereu cu ochii pe noi…). Fenomenul seamănă cu criza identitară a adolescentului aflat în pericolul confuziei de rol, în pericolul de a dobândi o identitate neclară, al incoerenţei şi incongruenţei personale. De aici, preocuparea excesivă pentru felul în care îl văd alţii, pentru construirea imaginii de sine prin alţii. Ne aflăm, aşadar, într-un fel de adolescenţă în care ne definim rolurile culturale şi scopurile.

Situaţia în care ne găsim mai suportă două analogii:

Prima se referă la conflictul de cultură teoretizat de românul Nicolae Mărgineanu[iii]. Autorul vorbeşte de conflictul dintre cultura rurală şi cea urbană. Procesul de urbanizare poate avea o semnificaţie nevrotică (nota noastră: în accepţie psihanalitică), cu referire la sentimentul de inferioritate al orăşeanului venit de la sat şi insuficient integrat în noul mediu. Starea aceasta determină strategii identitare excesive: unii o fac pe ultrarafinaţii (cu timpul există posibilitatea ca această să devină o a doua natură – n.n.), dispreţuiesc tot ce ţine de sat, alţii o fac pe “ţărănoii”, socotind că valorile şi manierele rurale – tradiţionale – sunt singurele bune.

Cea de-a doua analogie se referă la imigranţii care se luptă cu sentimentul devalorizării de sine, o dată ajunşi în culturi mai evoluate decât cea din care ei provin – fenomenul a fost descris de Hanna Malewska-Peyre, cercetătoare la CNRS[iv], într-un studiu din 1990, intitulat Procesul de devalorizare a identităţii şi strategiile identitare. Judecăţile altora, arată ea, pot influenţa imaginea de sine pe care ne-o construim în situaţia socială unde o reprezentare negativă stereotipă este atribuită grupului nostru de apartenenţă (nota noastră: poate fi vorba şi despre apartenenţa la un popor care produce “aurolaci”, neglijează handicapaţii, aruncă pe piaţă cel mai mare număr de prostituate din toate ţările Europei de Est ş.a.m.d.). Imigranţii îşi construiesc două tipuri (extreme, am adăuga noi) de strategii identitare individuale împotriva devalorizării de sine, pentru salvarea imaginii proprii. Prima constă în aceea că ei se lasă asimilaţi, se străduiesc să semene cât mai bine fizic şi cultural cu persoanele din grupul de referinţă (adică din cultura în care au intrat), ajung chiar să imite vorbirea, accentul, felul de a fi al persoanelor din acest grup. Dau dovadă de conformism cultural, renunţă la identitate, prenume, nume, la părinţi, la prieteni, la valori, la credinţe. Fac eforturi de “dezlipire” (“déliaison”), emit raţionalizări care să le justifice atitudinea de abandon a grupului de apartenenţă.

A doua strategie identitară a imigrantului devalorizat (sau care se simte ameninţat de devalorizare – n.n.), la fel de excesivă ca şi prima, după părerea noastră, este idealizarea propriului grup de apartenenţă şi dezvoltarea unei atitudini critice faţă de civilizaţia occidentală.

Convalescenţi în urma maladiei comuniste, românii se află încă într-o situaţie psihosocială şi culturală pe care noi am numi-o de urgenţă identitară. Ei trebuie să-şi redefinească identitatea culturală din perspectivă europeană şi chiar globală. Nu doar de amorul artei, ci – mai dur – pentru a primi ajutoarele financiare de care cultura, societatea noastră au nevoie spre a se debloca.

În această situaţie de stress, se dezvoltă două strategii identitare limită. Caracterul lor excesiv (care le apropie de cele citate mai sus din literatura de specialitate) ne îndreptăţeşte să le numim capcane identitare. Spre a le defini, ne vom folosi de termenii piagetieni de asimilare (adică: prelucrarea informaţiei prin schemele subiectului, o subiectivizare a informaţiei, a obiectului, în opinia noastră) şi de acomodare (crearea de noi scheme pentru acomodarea cu informaţie de tip nou, o obiectivare a subiectului, în termenii noştri).

Capcana identitară a hiperacomodării ar reprezenta o strategie identitară a excesului de europeism ori de globalism. În termenii lui Maiorescu, formele (“străine”), noile scheme, minimizează fondul (autohton), până la ştergerea lui. În termeni lingvistici, expresia tinde să anihileze înţelesurile şi referenţialele din vechea lume a subiectului. Există situaţii când specialişti din alte domenii utilizează cu voluptate expresii din ştiinţele neuro-cognitive, unele referitoare la subtile mecanisme cerebrale pentru care nu au reprezentări ştiinţifice adecvate, nu cunosc “lumea” discursului pe care îl rostesc. Autori de manuale se pot inspira (cu intenţii lăudabile, altminteri!) din manuale străine şi pot concepe activităţi similare pentru limba şi literatura română, fără a cunoaşte principiile psiho-pedagogice care au stat la baza alcăturirii lor, de fapt întreaga cunoaştere de specialitate care a ghidat conceperea lor.

Lucrurile se complică atunci când hiperacomodatorii, mimând uşurinţa utilizării cunoştinţelor, spre a semăna cât mai bine cu cei de referinţă, se întâlnesc cu vidul de cunoaştere al beneficiarilor prestaţiei lor, beneficiari care, natural, fac parte din grupul de apartenenţă. Un exemplu ar fi utilizarea noţiunilor de psihologie cognitivă pentru explicarea nivelurilor de prelucrare a unui text şi a competenţelor asociate, în volumul Ariei curriculare de limbă şi comunicare pentru clasa a X-a. În ţara noastră, puţini specialişti se pot lăuda cu o înţelegere adecvată a acestor noţiuni. A le livra fără explicaţii aprofundate, mai ales fără exemple şi fără a indica surse bibliografice la care cei interesaţi să poată apela (surse, desigur, accesibile) constituie o acţiune sortită eşecului. O raţionalizare la îndemână ar fi: “Ei tot nu citesc, chiar dacă li se recomandă cevaş chestiune de mentalitate. Trebuie să dispară o generaţie ca să putem face ceva!”

La polul opus, se situează cei care cad în capcana identitară a hiperasimilării, reducând orice informaţie nouă la clişeele fondului atohton. Fondul autohton minimizează expresiile “străine”, schemele noi, până la ştergerea lor. În fapt, acesta e un fond fără forme, întrucât expresiile adecvate lui nu mai au căutare pe piaţa culturală europeană ori globală, nu le mai înţelege nimeni. Imaginarul inform vehiculează un românism desuet, care nu-şi poate găsi expresia culturală în contemporaneitate. Fără capacitatea de a înnoi schemele, expresia, naţionaliştii, sau, dacă se preferă, tradiţionaliştii devin fie de o agresivitate primară, fie se cufundă în starea psihanalitică de doliu. Acesta, doliul, poate fi ţinut după învăţământul românesc de până mai ieri: “Reforma şi manualele alternative ale lui Marga ne-au distrus învăţământul” sau după un mare scriitor: ”Ni l-au luat pe Eminescu”, ceea ce s-ar putea traduce prin: “Nu mai este acceptată construcţia noastră imaginară despre poetul nostru naţional”.

Dinspre hiperacomodatori (europeiştii extremi), hiperasimilatorii (tradiţionaliştii, naţionaliştii, fundamentaliştii) se văd, ca să preluăm lentilele lui Caragiale, drept “rromâni verzi”. Invers, hiperasimilatorii, caracterizaţi prin excesiva interioritate a construcţiilor lor imaginare, folosind aceiaşi ochelari, îi văd pe hiperacomodatori drept “moftangii” şi “moftangioaice” – mai exact, în ipostaza în care aceştia vorbesc româneşte numai “avec les domestiques”, iar acum iau lecţii de engleză sau şi mai şi: de americană!

Ca şi Maiorescu, putem vorbi şi noi de o prăpastie, dar nu între clasele “superpuse” şi poporul de jos, ci între grupurile menţionate, situate la poli opuşi. Dar trebuie să facem remarca: în timp ce atât liberalii, cât şi conservatorii junimişti acceptau modernizarea – diferenţa fiind doar de modalitate: “mecanică”, precum o numeşte Sorin Alexandrescu, şi organică -, între cele două grupuri există falia care are în dreapta ei voinţa (şi politică) a modernizării, iar în stânga opoziţia (şi politică) la modernizare.

Această tendinţă de polarizare a persoanelor cu statut cultural ridicat – posibili şi actuali lideri de opinie – creează o situaţie precară pentru o mare parte a membrilor grupului lor de apartenenţă, din nefericire, cei de care depinde aplicarea înnoirilor culturale care ne-ar putea ajuta să intrăm în dialogul european şi global. Europeiştii hiperacomodatori nu-i aruncă ancore spre a o ajuta să acceadă la expresie şi la semnificaţia şi sensurile ei, în vreme ce naţionaliştii hiperasmilatori fac presiuni inimaginabile spre a-i activa fantasmele primitive latente. Să mai adăugăm că aceste impulsuri vin şi din partea unor grupuri de presiune al căror discurs cultural e susţinut de un şi mai agresiv discurs politic. 

Există, desigur, oameni de cultură care resping ambele situări extreme, căutând – cu mai mult sau mai puţin succes – soluţii de armonizare a localului cu globalul.

Paginile de faţă – eboşă a unui studiu interdisciplinar – nu au pretenţia de a oferi soluţii maximal garantate. Le pot însă schiţa.

Având în vedere că o prea mare cantitate de noutate blochează mecanismele de prelucrare ale celor cărora ea li se adresează, ar fi posibile două remedii, simultane şi în regim homeopatic:

Antrenamentul creativ al beneficiarilor (training-uri pentru adulţi) spre a le diminua frica de noutate. Asemenea training-uri dezvoltând creativitatea ca flexibilitate (adică: soluţii alternative), originalitate, sensibilitate faţă de probleme / formulare de probleme;

Introducerea treptată a noutăţii, sau măcar căutarea unor ancore (asemănări cât de vagi cu lucrurile deja cunoscute), sau: prezentarea lucrurilor noi ca soluţii la probleme vechi (ca în reclame, a căror structură semnalează problema şi oferă soluţia).

Ambele remedii pot fi cuprinse într-unul singur: managementul cultural, care să “umple” cu conţinut formele deja introduse. Managerul cultural e un mediator între elite (care produc noutatea) şi masa fără de care noutatea creată nu poate modifica ceva în mersul societăţii (instituţii, relaţii, corpus-uri ale ştiinţei, artei etc).

Ne vine din nou în minte Maiorescu, de data asta cu disertaţia Despre progresul adevărului… Azi se ştie că o regulă a învăţării este: rezultatele pozitive ale învăţării (mai ales când ea implică o cantitate mai mare de noutate) se obţin în timpş într-o primă fază, ea produce dezordine, adică des-facerea vechilor structuri mentale, însă o dezordine ce conţine – implicit – o nouă ordine, care se actualizează în faza următoare.

Revenind acum: Exemplul unui asemenea management ni l-a oferit Maiorescu însuşi, care la 23 de ani, după ce obţinuse doctoratul în drept şi în filozofie (în Occident), nu se simţea coborât când alcătuia “regulele limbei române pentru începători”, menite a înlocui predarea abstractă şi învăţarea mecanică cu intuiţia şi înţelegerea logică. Tot el a scris mai apoi un manual de logică, publicat în zeci de ediţii, manualul de bază al tuturor, până în 1948. Dar nu e întreaga activitate a lui Maiorescu una de manager cultural, activitate în care şi-a pus el geniul, şi nu în cea de creaţie propriu-zisă? Respectând proporţiile, tot aşa au fost Jacob Negruzzi – vulgarizatorul şi implantatorul nr.1 al programului maiorescian şi junimist, Slavici – care pune în operă junimismul în spaţiul transilvan, iar la 1900 Spiru Haret – care renunţă la o carieră de creaţie ştiinţifică pentru care era excepţional dotat, spre a reforma învăţământul. El a promovat creativitatea de masă (fără a o neglija pe cea a elitelor), şi dacă ne uităm într-un dicţionar, la cuvântul “haretism” găsim că acesta e doctrina “potrivit căreia orice politică reformatoare se va dovedi eficientă doar în măsura în care, la realizarea ei practică, vor participa toate categoriile sociale”.

Haret oferea o soluţie asemănătoare cu aceea pe care creatologii contemporani o propun Occidentului. Fiindcă iată ce scrie H. J. Walberg într-o lucrare relativ recentă despre “creativitate şi talent ca învăţare”:

“Datorită faptului că indivizii şi naţiunile se confruntă cu un mare număr de noi descoperi şi posibilităţi de exploatare [a acestora], cele mai valoroase moduri de creativitate pot fi achiziţionarea, selecţia şi implementarea. […]. De exemplu, în contrast cu Anglia şi Statele Unite, cu numărul lor mare de laureaţi Nobel, Japonia ilustrează creativitatea socială de masă, în domeniul achiziţionării şi implementării ideilorş este bine cunoscut modul lor de a folosi le fel de bine capetele creative şi mâinile muncitorilor. Se pare că se alocă prea mult din totalul finit al capitalului uman al unei naţiuni pentru descoperiri originale şi de vârf, în detrimentul creativităţii mai puţin prestigioase, dar mai vitale pentru bunăstarea viitoare a unei naţiuni”[v].

Nu vom încheia propunând şi noi, pentru România, un nou model, după cel suedez, spaniol etc… Ne e teamă că ar ieşi o nouă formă fără fond. De aceea o sugerăm doar: aşa-zicând  cum grano… oryza, insistând asupra managementului cultural care mediază între creaţia originală a elitei (de la noi şi de aiurea) şi masă, ca unul din mijloacele de a evita capcanele identitare despre care am vorbit.