Diana Adamek

 

 

Calul. Critificţiune pe marginea tablei de şah

 

 

S-ar putea stârni aici, în micul pătrăţel ocupat de silueta calului, vârtejuri de praf şi nori scămoşi, peste care ar exploda arcul unui curcubeu. Sau s-ar deschide arcade întunecoase şi apoi, peste întinderi cu iarbă pitică, roşcată, aş întâlni aceleaşi cruci ale vântului şi destinului. Această piesă trimite la război, dar flutură şi eşarfe de paradă, evocă iubiri şi trădări şi naşte dansul, flacăra, zborul. Mă atrage însă, în cazul ei, mai puţin corpul  şi aura romantică a figurii, cât  mişcarea pe care o schiţează în cumpăna inegală a lui unu şi trei, acest “L” lunecos şi neaşezat. Desenul evocă o literă dintr-o scriere dispusă să viseze şi să adune timpul în jurul ei. Dar şi să trişeze.

Pentru că, dacă îi grăbesc paşii, unghiul iscat de întâlnirea celor două laturi dispare, iar cuta se repliază într-un salt unic, ce copiază în secret avântul nebunului. Reducând gesticulaţia, obţinem de fapt o diagonală scurtă, precisă şi sigură. Ea ar duce în sala tronului sau în iatac, dacă gestul nu ar iubi aici atât de mult întârzierea. Saltul calului mă face să mă gândesc la o mişcare compusă, preferată celei directe şi imediate, deoarece are avantajul spaţiului de refugiu. E, deci, o mişcare strategică, e micul truc al marilor visători răpiţi de intimitatea colţului şi de ceea ce Gaston Bachelard numeşte “puterea imaginilor care locuiesc” la confluenţa golului şi plinului, într-o “dublă irealitate geometrică”. Pasul calului se desenează ca pentru doi privitori: unul grăbit, cu execiţiul tăieturilor şi al oblicelor care scurtează calea, prevăzător şi lucid, sigur de eficacitatea gestului, celălalt purtat de “fericita vibraţie” a repaosului şi fascinat de îndepărtările care destramă.

Mişcarea despre care vorbesc aici s-ar aşeza aşadar la confluenţa regatelor, descriind, cu un gest ocolit, o diagonală amânată. Pe tabla mea de joc această figură patronează ceasurile cu dublu arătător, primul acoperind deschiderile grăbite, dar nu tumultuos pasionale, ci exacte, al doilea rezervându-şi registrul întârzierii şi dreptul la o textură secretă.  Apoi pe acela de a voala imaginile, de a truca şi  trişa. Calul îşi ia avânt din bucuria reţinerii, diagonala sa  ascunsă în spatele unul “L” e parcă un elogiu al liniei frânte şi drumurilor înnodate. Mişcarea aceasta, pusă sub semnul popasului, e o trecere prin vămi. 

 

 Bâtlanul

 

Regăsesc acelaşi scenariu al întârzierii şi fascinaţie a graniţei în romanul lui Giorgio Bassani, Bâtlanul. Textul, care purta într-o primă versiune titlul Natură moartă, developează imaginea unei singure zile cu lenta, dar ireversibila destrămare a timpului, cu alunecarea sa vătuită  în liniştea profundă şi împăcată a irealităţii. La amiază, atmosfera se îneacă într-o negură grea, iar aerul cedează făţiş “unui trecut foarte îndepărtat, pierdut în adâncuri, de parcă n-ar fi fost”, n-ar fi existat niciodată, spune una dintre secvenţele descriptive ale călătoriei lui Edgardo Limentani spre moarte. Deocamdată însă, în dimineaţa pe care o anunţă soneria ceasului deşteptător şi pe care o grăbesc parcă arătătoarele sale fosforescente, personajul lui Bassani urcă “din puţul fără fund al inconştientului” spre lumină. Dar mişcarea nu e lină, ci frântă, întreruptă, discontinuă, anevoioasă, în ea au încolţit deja disconfortul şi confuzia. Eroul are senzaţia presiunii timpului cu mult înainte de a-şi începe drumul, când, în alveola protectoare a camerei şi nedesprins cu totul din plasa somnului, s-ar putea încă răzgândi. Un singur gând îl leagă în acest moment de realitate, acela de a reduce soneria  la tăcere, de a scoate ceasul din cadru, gest care ar indica mai degrabă plăcerea somnului şi a întoarcerii în liniştea sa moale. Nu orele exacte şi ţintele precise ale vânătorii sau popasurile proiectatei călătorii sunt cele care îşi strecoară frisonul aici. El vine din materia spongioasă, dar fără timp, din eternitatea puhavă a nopţii pe care e chemat să o părăsească. Trezirea e lipsită de bucurie, ea nu împlineşte, ci rupe, desface ordinea lucrurilor şi pacea senzaţiilor. Ceea ce urmează păstrează şi amplifică acest dezacord. De la cel dintâi pas pe care îl face trezindu-se, Limentani înaintează ca şi cum ar răspunde unei transe, ca şi când s-ar grăbi să-şi recâştige patul şi spumele luminoase şi calde ale cearceafurilor,  întregul său traseu fiind astfel un drum cu capul întors.

Întârzierea cu care porneşte va spori cu fiecare mişcare. Ea este înscrisă în acest mers de-a-ndoaselea, alimentat şi zădărnicit deopotrivă de o tot mai accentuată senzaţie de neplăcere şi absurditate. Realitatea  triumfă într-un registru al negaţiei: eroul se trezeşte “nu dintr-odată”, soneria trebuie închisă, oglinda mică şi ovală e atât de pătată de vremuri încât “nu mai folosea la nimic, nici măcar ca să-ţi înnozi cravata”, chiar propriul nume sună într-un mod ciudat şi independent, ca dezlegat de persoană, şi toate acestea se cuprind în ispita de a lăsa totul baltă şi de a nu mai pleca. În ciuda avertismentului pe care trupul său îl citeşte deja, eroul se îmbarcă şi se abandonează curenţilor şi vârtejurilor ultimului său drum.

Există în acest scenariu al destrămării (simbolică e în acest sens ameninţarea continuă a ceţii) un gest reflex, cu rol de refren în cadenţele uniforme ale compoziţiei: e cel prin care Limentani îşi interoghează periodic ceasul de mână pentru a i se spune, de fiecare dată, că e prea târziu. În prag încă, el află ceea ce de fapt simte, anume că timpul nu-i mai răspunde, că  în structura sa secretă s-au produs fisuri, pârghiile şi forţele au cedat sub vântul, deja stârnit, al sfârşitului. Pentru că prezentul e al unui atotcuprinzător “degeaba”: “Se uita la ceas, încercând să se grăbească, să găsească puterea de a se ridica. Degeaba: o lene uriaşă, mai tare decât orice voinţă, îl ţintuia pe scaunul de pai din bucătăria familiei Manzoli, de parcă l-ar fi legat cineva acolo. O, dacă ar fi putut să rămână oricum, acolo, la căldura locuinţei portarului, ascuns pentru cei ai casei şi pentru oricine, până în faptul serii! Ar fi dat orice!”. Împreună cu minutele întârzierii al căror strat se îngroaşă, creşte şi ameninţarea. Personajul lui Bassani are mai întâi senzaţia apăsătoare dar nelămurită, apoi certitudinea unei scindări: lumea şi timpul s-au rupt în două şi s-au despărţit. Jumătăţile stau încă faţă în faţă, dar nu mai comunică, ele au devenit corpuri disjuncte; una vrea să plece (“n-avea nici măcar un minut de pierdut”), cealaltă să rămână (“O, dacă ar fi putut să rămână!”), una parcă s-a şi destrămat sub ceaţa care pândeşte, cealaltă e în întârziere. Acest decalaj se lasă la un moment dat vizualizat în imaginea oglinzii opace, spaţiu al dubletelor aduse sub legi ce nu mai pot fi controlate, sau, interior, în senzaţia de absurditate care îl va lua în stăpânire, distanţându-l şi mai hotărât de lume, ca şi cum “între el şi lucrurile pe care le vedea se ridica din nou un fel de placă de sticlă subţire şi transparentă”.

Această imagine a peretelui de sticlă despărţitor reapare în varianta vitrinei şi marchează simetric drumul protagonistului. Prezentă în debutul ca şi în finalul textului, întâi sub chipul vitrinei cu arme şi trofee, al cărei cristal prinde, dimineaţa, reflexul metalic, liniştitor însă şi casnic al exponatelor, apoi sub forma teatrului  morţii deschis, seara, de vitrina cu animale împăiate, imaginea conferă întregului traseu un sens circular. Limentani nu află nimic altceva decât ceea ce deja ştie. Experienţa lui este una a recunoaşterii sau, aşa cum indică motto-ul din Rimbaud   (“Elle est retrouvee. Quoi? L’eternite”.), una a regăsirii

Dacă în Grădinile Finzi-Contini acelaşi motiv aparţine unui registru impresionist, vitrina cu opaline descoperindu-se într-o  luminozitate delicată şi preţioasă ce trimite la picturile lui Monet, în Bâtlanul desenul nu prinde lumină, compoziţia preferă, până în final, tentele cenuşii, cafenii şi sepia (chiar sângele care curge din aripa păsării rănite îşi destramă culoarea pe fundalul grindului acoperit cu plante în aceeaşi nuanţă cu penele). Cromatica redusă are însă rolul de a remodela ansamblul; ceea ce rezultă e o geografie discontinuă, insulară, etalată în aceleaşi acolade temporale pe care le sugerează spaţiul închis, oferit ochiului, dar refuzat mâinii, al vitrinei. Sub carapacea sa transparentă stăpâneşte o magică suspendare, imobilitatea cristalină a timpului. În această ipostază, atât vitrinele, cât şi oglinzile a căror suprafaţă pătată naşte în mai vechile jocuri de ape valuri înşelătoare, marchează sub pojghiţa lor de gheaţă şi linişte un moment de maximă tensiune: cel al “morţii” realului. Paralel, personajul are certitudinea delirului, iar dublul său, bâtlanul doborât cu care se identifică agonizează. Limentani se chiar întreabă la un moment dat cine este el de fapt, se simte stingherit în faţa propriului său nume, iar altădată nu-şi recunoaşte chipul din oglindă. El se va abandona curând unei stări născute din “străfundurile unei fântâni de tristeţe leneşă”, sub puterea căreia gesturile se moleşesc, se retrag, renunţă, adâncind amprenta grea a somnului. Ajuns la locul vânătorii, eroul îi cedează arma însoţitorului său, rezervându-şi doar rolul de spectator în micul teatru de păpuşi pe care îl sugerează mişcările lui Gavino aplecat deasupra momelilor sale colorate. Limentani nu trage şi nici măcar nu se mişcă, ghemuit în barcă, el nu face nimic, doar “stătea şi se uita, şi-atât”. În tot acest timp “nimic nu-i mai apărea real”, lucruri, gesturi şi stări se desfac şi se amestecă:  “Adevărat şi neadevărat; văzut şi închipuit; aproape şi departe; toate lucrurile se amestecau şi se contopeau între ele. Până şi timpul obişnuit, al minutelor şi al orelor, nu mai exista, nu mai conta”. Iar aici, în graniţele destrămate, pasăre şi om, vânat şi vânător se întâlnesc şi se fac unul. 

“Identificându-se complet cu bâtlanul”, însuşindu-şi prin urmare şi rana sa de la mijlocul aripei, la nivelul articulaţiei, personajul lui Giorgio Bassani asistă fascinat la spectacolul propriei sale stingeri. Paşii se încurcă, o scândură a fragilei podele a realului merge înainte, cealaltă se trage înapoi. În plin scenariu al întârzierii, Limentani are în faţa ochilor imaginea finalului, adusă în câmpul său vizual de o derulare grăbită, accelerată a peliculei.

Ceea ce se desenează în acest moment e fără îndoială linia fermă şi scânteietoare a unui salt în irealitate. Sângele care curge din aripa atinsă de glonţul ucigaş alimentează inima uriaşă a altui timp, îngheţat şi nemăsurat. Mişcarea este însă una secretă, ascunsă în ameninţări, disconfort, răzgândiri. Dar mai ales în întârzierile unui drum mult asemănător cu cel al calului pe tabla de şah. Pentru că, până ce Limentani va ajunge în faţa vitrinei cu păsări împăiate şi va avea revelaţia frumuseţii perfecte, traseul ocoleşte, iar paşii se opresc în coturi şi colţuri menite să amâne încă sosirea: “Apoi, depărtându-se vreo douăzeci de metri de maşină, ajunse la colţul pe care faţada fostei Case a Fasciilor îl forma cu strada alăturată (…) Şi pentru că de oprit tot trebuia să oprească, nu-i mai rămânea altceva de ales”. Un astfel de “colţ” în care triumfă, ca la Bachelard, spaţiul visării cu irealitatea sa pură, este hotelul lui Bellagamba, unde eroul se lasă în stăpânirea  unui vis în vis, ce dublează realitatea şi o recompune într-o scriere cifrată, secretă, într-un fel de metatext ocult: “Visa că se află încă o dată pe scările de la Bosco Eliceo şi că urca încă o dată, treaptă cu treaptă, având drept ţintă etajul al doilea”. În plus, scrierea e  întreruptă, fragmentată, cu mesajul în întârziere şi sensul  în suspensie. O dovedesc şi tăbliţele de ceramică de dinaintea războiului care indică numele străzilor: pe suprafaţa lor revopsită cu var,  literele negre aşternute de mână au fost şterse de timp şi intemperii, însă nu uniform, ci pe sărite, astfel că  indicatoarele prezintă acum doar ruina câtorva silabe, accentuând întârzierea, deruta, deriva: “Silabisea: RL MAR; ANTON GRAMSCI; E. CURIEL; SIF TALIN; C E IA ROTTI. Aşeza la loc, în minte, una câte una, toate literele lipsă. Şi nu trecea mai departe înainte de a reuşi”. Acest tip de lectură secvenţială, pe silabe (exersată încă de dimineaţă, în toaleta hotelului, pe filele îngălbenite ale unor ziare vechi, tăiate în pătrate egale, dar amestecate) presupune recunoaşterea liniilor frânte şi a unei anatomii insulare la fel cu cea a spaţiului străbătut. Scrierea devine astfel un fel de cuib al visării, suspendând mişcarea într-un ungher fără vârstă. În zborul său reţinut se împletesc două gesturi, un salt şi un popas, o diagonală ascunsă şi silueta, cu capul său întors, al  unui “L”. Asupra acestui desen atrage de altfel atenţia şi ultima secvenţă a călătoriei lui Limentani; înaintea actului final, el simte nevoia să-şi ia rămas bun de la mama sa, iar pentru asta personajul trebuie să străbată lungul coridor “în formă de L” care ducea din vestibul până în camera ei.

Două sunt şi chipurile pe care le îmbracă şi sub care defilează, pe rând, personajele din Bâtlanul. Primul e al păpuşarului, celălalt al păpuşii. Există o scenă în care ele stau faţă în faţă, anume cea a vânătorii, în care “Gavino, cu apa până la jumătatea gambei, aplecat deasupra păpuşilor sale multicolore în formă de păsări de baltă” pare “un păpuşar aplecat deasupra micului său teatru”. Acest podium improvizat intră fără îndoială în aceeaşi serie simbolică pe care o deschide motivul vitrinei şi pe care, la un moment dat, o reconfirmă imaginea primei păsări care săgetează aerul, atât de iute încât pare nemişcată, “fotografiată, blocată în văzduh pentru totdeauna”. Fotografia, vitrina, tabloul înrămat pe care îl evocă, văzut prin geam, interiorul cafenelei, apoi spaţiul scenic, la fel ca şi scrierea cu litere sărite ale plăcuţelor indicatoare, realizează un soi de decupaje în cadru, punându-le sub semnul clipei esenţializate. Timpul îşi opreşte aici curgerea, pentru a-şi etala, ca pe talerul unui bijutier, tăietura fermă a structurii, luminozitatea de cristal şi caratele veşniciei. Într-un fel, din acest motiv, chipul încremenit al păpuşii e mai aproape de sâmbure şi os, decât păpuşarul atras de pulpa cărnoasă şi sucul fructului, de fulguraţia trecătoare a clipei. De o parte stă înţelegerea, dincolo zveltă, elastică, într-un dans trădător şi impur însă, senzaţia. E ceea ce i se dezvăluie personajului lui Bassani, seara, în faţa vitrinei cu păsări împăiate. Animalele îmbălsămate sunt “superbe, toate” şi, deşi moarte, par “mai vii decât dacă ar fi fost vii”. Mai cu seamă ochii lor de sticlă ard sub alte otrăvuri, în “desăvârşirea unei frumuseţi finale şi nepieritoare”. În “micul teatru” pe care îl înfăţişează vitrina, dincolo de graniţa de sticlă,  vulpea, veveriţele şi păsările trăiesc o altă “viaţă care nu mai risca să se deterioreze”, curată, dură, indiferentă, neschimbătoare şi, prin urmare, eternă. Frumuseţea acestor actori încremeniţi într-o partitură care atinge gloria e lumină şi veşnicie; o strălucire calmă şi adâncă aureolează chipul păpuşilor cu corp de paie, dându-le preţul rar al nestematelor sau metalelor nobile.

Abia acesta este momentul în care Limentani îşi va împleti  destinul cu cel al bâtlanului. Chipul său se apropie şi se lipeşte de peretele de sticlă al vitrinei,  păpuşarul râvneşte trăsăturile păpuşii, figurile se identifică în masca pură a morţii. Nu mai există în acest spaţiu nici grabă, nici întârziere, timpul iese din tiparul cifrei. Pentru prima oară eroul are sentimentul unui acord şi ştie că “acum era absolut în conformitate cu orarul”, motiv pentru care, ajuns acasă, îşi scoate de la mână ceasul devenit inutil. Ochiul de sticlă al cadranului său rotund cuprinde într-o imagine-efigie  întregul teatru al zilei, fixându-i privirea. Aşa cum va face şi eroul înaintea sinuciderii: îi îmbrăţişează pe toţi într-o mişcare circulară a ochilor. Paralelismul şi simetriile prezente în finalul textului vorbesc despre o altă logică, o nouă ordine a lumii în care frumuseţea are fermitate şi precizie şi atinge perfecţiunea. Ea se lasă prefigurată în trăsăturile bătrânei Limentani, ce pare, în ciuda chipului fragil, încadrat de părul moale şi alb, ca un amestec de mucava şi vată, mai mult chiar decât foarte frumoasă;  ea e, în pragul morţii, în acest colţ al irealităţii, “perfectă”.

Am astfel în faţă de fapt nu un personaj, ci o opalină. Transparenţe şi un foşnet de mătase visează în acest trup fără vârste. Reţin imaginea din final: o “gogoaşă albă de lumină” în care se împlineşte zâmbetul mamei. Romanul se încheie aici, printr-un salt, într-o explozie de soare.

 

În palatul lui Iştar

 

Atunci când nu sunt excesiv narative sau nu-mi impun, ultimativ, stări de un patetism neobişnuit, prelungite dimineaţa într-un ecou dens şi greu, visele mele au o textură luminoasă. Sunt limpezi în desen, luxuriante în linii, dar exacte în detalii şi minuţios descriptive ca şi cum ar vrea să iscodească însăşi materia. Un astfel de vis m-a lăsat să cercetez şi chiar să ating o alcătuire necunoscută, într-o mişcare ca o explozie filmată cu încetinitorul, cu răsturnări şi recompuneri ale unei mase de substanţă ce nu semăna cu nimic, pentru că reunea şi în acelaşi timp separa consistenţa şi vaporii, un fel de gelatină scămoasă şi, paradoxal, aburoasă de  un praf metalizat şi vâscos. Visul nu cuprindea decât atât, această imagine, sub lupă, a unei structuri moleculare, care îşi ascundea neliniştea sub geometria schelăriei vibratile, cu geografia visătoare  şi armata sa de spini, cili, fusuri şi sfere translucide. 

Precise sunt însă mai cu seamă visele în care mă opresc asupra tarabelor cu bijuterii. De obicei, ele sunt mese de negustor, mici insuliţe strălucitoare amestecate printre alte ispite de bazar. Izul oriental vine şi din aerul care se mulează cald pe o piele deja tânjitoare. Nu se întâmplă nimic, naraţiunea e absentă în aceste nopţi. În schimb, îmi inundă simţurile un miros de ciupercă şi tutun, foşnete venite din adâncurile de mare perlată ale unei catifele albastre, sclipirile foiţei trasparente de celofan şi suspinul şuviţei de mătase, bucla panglicii înnodate pe cutiuţa ca pentru păpuşi. Îmi plac, de asemenea, vitrinele, apele lor adesea pătate în care se amestecă lumina pietrei, reflexe ale cerului înnorat şi urmele unor degete curioase. Tiparul stelar şi amprenta impură a trecerii.

Printre bijuteriile care mi-au dansat astfel sub ochi se numără scarabei de aur, sticluţe pentru mirodenii cu dopuri grele, în monturi de argint şi cobalt, brăţări cu zimţi fini, ochi de miere şi chihlimbar pândind lângă gheara de felină a unei catarame, coliere egiptene şi mărgele scumpe, de coral,  înşirate în mai multe etaje, pe o aţă întunecată şi groasă, sau, legănaţi în cârlige subţiri pentru urechi, peştişori înotând încă în apa violacee a unui ametist. Am putut să aleg, desfătările au fost multe.

Îmi amintesc însă mai cu seamă o pereche de cercei mici, cu safir. Piatra avea mărimea unei gămălii şi era prinsă într-un suport de argint filigranat, semănând cu o mică virgulă de dantelă. Îi primisem în dar de la mama, spunea visul meu, altcândva, demult, iar acum îi regăseam. Bijuteria mă fascina, deşi nu forma şi desenul său interior (caligrafiate cu o precizie neobişnuită în visul meu) erau cele care mă atrăgeau. O simţeam ca venind din alt timp. Îmi evoca, doar uşor topit, un pas înscris în nisip.

Regăsesc aceeaşi gravitate şi presiune a trecutului, camuflate sub aurul unui deja cunoscut decor oriental, într-o altă noapte, când simt mai întâi o răcoare de havuz. Numai că suspinul apei face loc şi altui sunet, mai grăbit, un foşnet de veşmânt, şi-mi trebuie ceva timp să înţeleg unde sunt. Locul pare a fi mai întâi o grădină, apoi  mă gândesc la un templu, poate din cauza potecilor subţiratice acoperite cu piatră albă, ca nişte riduri sub pudră, ce duc spre centrul ocupat de un bazin somptuos, cu ape verzui, delimitând astfel un fel de scenă ocultă pe care a curs şi va curge sânge. Imaginea îşi asociază o voce care rosteşte sentinţa, după care totul se mistuie în volbura unui ritual neînţeles. Şi, totuşi, bazinul pavat cu mozaic în nuanţe de alge, este o simplă scăldătoare pentru femei. Le şi văd: trupuri tinere, arămii, învelit-dezvelite, cu linii frumoase, dar reci, fără bucurie. Au, sub machiajul puternic, de teatru, acelaşi chip încremenit şi par împreună o singură fiinţă, supusă unei puteri sau unor porunci iscate din cel mai greu întuneric.

O mască a morţii, purtată de preotese cu inima adormită, iată la ce mă gândesc. Strecurate pe nesimţite sub tâmple, vipere vineţii  îmi şi trimit, ca într-o confirmare, muşcături iuţi şi fierbinţi. Aş vrea să plec, locul mi se pare încărcat. Dar veninul e de acum nu doar în aer, ci şi  în sângele meu. Împotriva voinţei, rămân. Preţul întârzierii e această fascinaţie care îmi robeşte în egală măsură simţurile şi trupul. Simt că totul pândeşte în mine şi aşteaptă.

Doar mai târziu, când, dând la o parte o aripă a cortinei ce decupa avanscena, se va ivi, dreaptă şi sigură, se va opri o clipă parcă ascultând, poate cântărind, apoi va urca un mic piedestal şi-şi va ocupa jilţul, voi înţelege că nu poţi întâmpina altfel o stăpână. Privindu-i chipul, încerc o stare hipnotică. Venit din alt timp, el pare mai degrabă pictat. O pensulă cu părul scurt a încercat pe rând paste şi pământuri, s-a îmbăiat în uleiuri dense şi lacuri şi s-a hotărât pentru o piele în nuanţa nisipului ud, cu un reflex mat, care absoarbe apa şi dă chipului o paloare melancolică şi foşnetul uscat, cu cascade interioare, al perlei. Doar uşor şi pentru o clipă foarte scurtă, pe frunte, pe pometul stâng şi deasupra buzei prind fuga unei nehotărâte pâcle cenuşii, o spumă de val însă, pentru că dispare instantaneu. Profilul e fin, gâtul subţire, prelung, pierdut şi el într-un abur. Ciudată e fruntea: înaltă pe linia nasului drept, ea se răzgândeşte la tâmple într-o cădere lină, o curbură fără care figura ar putea părea aspră. Îndepărtată însă rămâne: se lasă inundată în mister, o însufleţeşte trufia. Conturul imprecis al buzelor cu colţul ridicat, prea groasă cea de jos şi prelungită în greşeală cea de sus, invocă simultan zâmbetul biciuitor şi oboseala, renunţarea. Prea mare apoi internalul până la rădăcina nasului, suplu, dar scurt. Delicată e în schimb şeaua pomeţilor, cu zăpezile sale uşoare, şi cu totul neobişnuiţi ochii: prea mari şi ei, sub arcul, ce nu merge până la capăt, al sprâncenei dublate de deschiderea luminoasă a unui rid ramificat pe care îl simt, nu ştiu de ce, urmărind traseul unui nerv ascuns. Vopseaua a cunoscut aici decizia unei tuşe negre ce prelungeşte într-un superb artificiu pleoapa superioară, şi îi ridică perechea, fără a le uni, ca într-un răspuns abandonat. Sub tăcerea acestui chip mi-e dat astfel să ghicesc tensiune şi un alt fel de frig decât cel născut din alunecarea calmă a gheţarilor, dar la fel de secret; e umbra unui frison, e un vârtej subteran de febră. La suprafaţă  nu răzbate însă nimic mai mult decât reflexul de cenuşă şi petrol al fardului în care se adânceşte, pentru a doua oară, conturul ochilor. Aleasă parcă de un bijutier cu gustul pieselor perfecte şi al preţurilor rare, e montura potrivită pentru chihlimbarul pupilei. Pentru că, abia acum înţeleg, de aici vine vraja, de aici curg în trupul meu mercurul şi plumbul. Ochii nu au cristalin şi pupilă, ci o singură insulă în care se amestecă rece nisipuri, cleiuri, uleiuri şi miere. Mărită nefiresc, deschizătura ochilor îmi aminteşte pânda de noapte a unei feline.

Abandonez repede imaginea unui tigru al cărui trup cheamă, în desenul său, dunele de nisip şi muşcătura soarelui, şi mă opresc la cea a unei pantere negre. Pentru că întregul desen al feţei e încadrat în casca strălucitoare a unui păr întunecat, cu reflexe uleioase de păcură, pieptănat într-o cădere grea  la nivelul umerilor. Eu aş fi ales o altă coafură,  o revărsare de bucle moi sau un fir lins şi lung, prins la ceafă într-o agrafă de argint. Bretonul scurt, modelat după linia sprâncenelor, într-o foarte fină, abia ghicită curbură, dă figurii un aer aspru, războinic, întărit de lipsa totală a podoabelor.

Mă intrigă acest amestec de trufie şi împăcare, acest aer nehotărât de  stăpânitoare învinsă în alte cetăţi, interioare. Cedez în faţa zâmbetului său suveran, chiar dacă nu înţeleg ce înseamnă: gheaţă sau foc. Triumful e neîndoielnic, dar în spatele său nu citesc oare un surâs amar şi o nesfârşită tristeţe?

Descoperind-o astfel, linie după linie, privirea mea se întoarce la fel de neliniştită. Mi-a transmis semnalul unei vagi recunoaşteri. E însă o senzaţie difuz neplăcută, aşa că mă grăbesc să ies cât mai repede şi cât mai pot din smârcul ei.

În tot acest răstimp, stăpâna a aşteptat. Acum însă a devenit curioasă, mă întreabă din priviri dacă ştiu, dacă am ghicit. Şi pentru că încâlceala mea, vecină cu panica, este acum totală, buza ei are un zvâcnet de ironie, după care chipul se întunecă. Punţile s-au rupt, simt asta din vibraţia aerului, din rezonanţele sale metalice. Ne mai leagă  doar încordarea şi volbura de sânge a unui atac. Simt, mai fierbinte şi mai aproape, umezindu-mi pielea, răsuflarea panterei. Mai mult         decât spaima, mă domină stupoarea. Într-un mod confuz ştiu deja răspunsul la întrebarea imperialei feline, dar îmi scapă formula.

Când mă va ajuta, va lăsa mai întâi să urce la suprafaţă, din negura secolelor, ca un alt ochi de chihlimbar, luciul fosforescent al otrăvii. Răutatea pe care o transmite privirea sa, acum piezişă, e parcă nu a altui timp, ci a tuturor veacurilor. Nu mă pot sustrage însă magiei. Rece şi cleioasă, ea mă îmbracă şi mă inundă, stăpânindu-mă cu totul. E însăşi privirea morţii în aceşti ochi cu jaruri galbene ai zeiţei Iştar. Pe care, în sfârşit, o recunosc, în acelaşi timp în care mă regăsesc, transfigurată, în trăsăturile chipului ei. Şi acum vine, răsună ca o sentinţă, răspunsul: tat twam asi. E momentul în care desluşesc şi fundalul pe care se joacă această scenă: faimoasa poartă albastră cu lei ce străjuia cândva intrarea în vechea Mesopotamie şi a cărei imagine, desprinsă dintr-un muzeu din Berlin vizitat la paisprezece ani, o păstram într-un pliu pasiv al memoriei mele.               

Păpuşa rea care părea  până în acest moment stăpâna palatului şi a grădinii îşi schimbă în acest moment gesturile cu cele ale unui  păpuşar abil. Mă domină, mă conduce, sforile se încâlcesc. Din nou, ca în textul lui Bassani, vânător şi vânat se întâlnesc. Pantera neagră are respiraţia fierbinte şi grea, zvâcnetul tâmplei mele îşi trimite freamătul în mâna care s-a aprins într-un arc. Pândim amândouă şi una singură, fremătăm, visez saltul, simt săgeata.

În visul meu, Iştar adăposteşte sub sânul stâng un porumbel cenuşiu, cu una dintre aripi dantelată cu argint. Cealaltă îi atârnă fracturată la mijloc, la nivelul articulaţiei.  Deşi sângele nu curge, această rană albă, încremenită, îmi absoarbe din nou voinţa ca un vârtej. 

Când mă voi trezi, îmi voi aminti textul lui Bassani şi zborul frânt al bâtlanului.