Ileana Sălcudean
Calda ospitalitate românească
Nu vorbesc de ospitalitatea tradiţională a poporului român. Nu vorbesc de pâine şi sare. Vorbesc aici de încercarea aproape de neimaginat de a ilustra ceea ce Derrida numeşte “ospitalitatea absolută”. Printre altele, Festivalul din 1953 a avut şi această miză. “Astfel spus, ospitalitatea absolută pretinde ca eu să-mi deschid casa (*citeşte ţara) şi să dau nu numai străinului (cu nume de familie, cu statut social de străin etc), ci şi celuilalt absolut, necunoscut, anonim, să-i dau loc, să-l las să vină, să sosească şi să aibă loc în locul pe care i-l ofer, fără a-i cere nici reciprocitate (intrarea într-un pact) şi chiar fără a-l întreba cum îl cheamă.” (1) Şi cum altfel am putea numi ospitalitatea celor care au întâmpinat oaspeţii la Festival? Oaspeţii s-au încadrat perfect în tipologia străinului, au avut într-adevăr loc doar în locul oferit de ‘organizatori’, nu se putea vorbi de o reciprocitate a acestei ospitalităţi, pentru că românii nu ar fi primit niciodată paşaport pentru a deveni la rândul lor oaspeţi, iar prieteniile se închegau oricum în cinci minute şi fără traducere, aşa că de cele mai multe ori nu se punea problema de a afla cum îi cheamă pe oaspeţi.
Alexandru Duţu spunea: “Clişeele şi stereotipurile aştern peste realităţi etichete uşor de memorat şi acceptat care sunt preluate fără supliment de gândire.” (2) Tocmai la un “supliment de gândire” aş vrea să vă invit eu. Ospitalitatea românească, ospitalitatea balcanică – adevărate clişee. Dar care sunt realităţile din spatele lor? Dacă Festivalul a fost o înscenare, în ce măsură ospitalitatea românească a fost folosită ideologic? “În afara frontierelor politice sau geografice există şi frontiere mentale pe care le instaurează, de obicei, deciziile marilor puteri…” (3) Cum e influenţat mentalul? Ce a însemnat Festivalul pentru cei care primeau oaspeţii? Avem de-a face cu trei categorii, cel puţin: cei care făceau toate acestea autentic – conformându-se, fără să aibă alt model (îmi vine în minte atitudinea raialei creştine din Imperiul Otoman cunoscută prin termenul «iavaşlik» – o comportare pasivă fără cea mai mică urmă de acceptare conştientă, ceea ce se dorea de la religia de Stat în perioada comunistă), cei care înţelegeau totul, dar erau forţaţi să fie actorii şi cei care într-adevăr credeau în toate acestea. Întrebarea pe care îndrăznesc să mi-o pun e: putem vorbi de favorizaţi?
În continuare prezint un mic vocabular al festivalului: steaguri, flori (“în gara din Arad, oamenii încărcaţi de flori, nenumăraţi tineri din echipe artistice vin să întâmpine oaspeţii”- Scânteia Tineretului, 28 iulie 1953), porumbei, daruri (cărţi, vederi, ilustrate), cântece româneşti, schimb de insigne, spectacole în gară, schimb de timbre, expoziţie de filatelie, înfrumuseţarea drumurilor, caselor, trenurilor (“vitrinele au un caracter sărbătoresc”) etc. “Dorinţa noastră este ca solii tineretului lumii care vor veni la Festival să găsească la această librărie numeroase cărţi care îl interesează. De aceea organizăm librăria în aşa fel încât jumătate din numărul cărţilor ei să fie în diferite limbi străine” – Vasile Buliga, responsabilul “Librăriilor albastre” (Scânteia, marţi 28 iulie) Imaginea e foarte importantă: “Vine trenul. Un pionier îşi aranjează cu grijă cravata.” Gazdele poartă straie de sărbătoare: “György Elisabeta, după schimbul la uzină, a dat fuga la croitor ca să-şi facă fustă albastră şi bluză albă”. (Scânteia Tineretului, duminică 2 august)
În cinstea festivalului sunt compuse cântece noi: “Salut oaspeţilor” de A. Mandelsohn, “Cântec pentru Festival” de Matei Socor sau “Hora tinereţii” de Teodor Bratu. Semnificaţiile sunt duble, sau chiar multiple. Dansurile noastre pitoreşti (hora, ardeleanca) “vorbesc oaspeţilor despre viaţa nouă a poporului român, despre munca lui paşnică constructivă, despre dorinţa lui fierbinte de bună înţelegere şi pace, despre ospitalitatea lui şi bucuria de a găzdui marea sărbătoare a tinereţii”. Însă dansul “Ţara îşi primeşte oaspeţii” a cucerit admiraţia tuturor.
Căldura cu care se întâmpină oaspeţii e deseori menţionată. La aceasta reţinem doar replica delegaţilor din ţările nordice, de data asta cu privire la căldura atmosferică : “la noi e mai puţin cald”. Transparenţa sentimentelor e uşor de receptat. Pe darurile date oaspeţilor apar texte ca: “În semn de prietenie de la un tânăr român”, “Din dragoste pentru oaspeţii sovietici”. Pioniera Vesa Tatiana scrie în carnetul tânărului artist Abbasse Lalarin de la Teatrul din Teheran: “Bine aţi venit să întărim pacea şi prietenia între popoarele lumii!” Nu mai există bariera limbii – noua limbă a păcii triumfă! Există şi un corespondentul voluntar de 16 ani, Traian Sima, care scrie pentru gazeta de perete. Voluntariatul e o temă bună de discuţii. Se poate compara cu cel actual…
Măreţia impresionantă. Batiste fluturate, “vădită ospitalitate”, fanfare, orchestre, strângeri de mâini, urale. “Ploaia care se revarsă vijelios nu reuşeşte să gonească primăvara din sufletele tinerilor”. (Scânteia Tineretului)
“Prieteniile se făuresc simplu.” Prietenia se leagă în 10 minute, pe peronul gării. Se dau autografe. Carnaval, demonstraţii sportive, expoziţii de artă în cinstea Festivalului, poezii. Studentul la filologie Victor Vişinescu are un ciclu de debut Te aştept la Festival. El se adresează unui tânăr marocan astfel:
Prieten din Maroc cu părul de tăciune,
Cu licărul privirii cât bobul de cafea –
Îţi scriu din facultate; eu nu te ştiu pe nume
Azi pun o cărămidă la Teatrul Muzical –
Cântarea-ţi să răsune pe scenă-n ţara mea.
Eu ştiu, tu vii c-un cântec al tău la Festival
( Scânteia, vineri, 24 iulie)
Multe din poezii sunt adresate tinerilor coreeni, faţă de care tineretul nostru “nutreşte o afecţiune deosebită, pentru minunatul lor eroism”.
Să vedem acum reacţiile celor copleşiţi de această ospitalitate: venit din Vietnam, din toiul războiului, tânărul pictor Nguyen Ngoc declară: “Ajuns în oraşul Festivalului m-am simţit fericit. În toate regiunile pe care le-am parcurs, tineretul se pregăteşte să primească delegaţii într-o atmosferă plină de entuziasm. Drapelele diferitelor ţări flutură în vânt, afişele Festivalului înfrumuseţează tramvaiele, autobuzele, străzile…” (Scânteia Tineretului, miercuri, 15 iulie) Acelaşi organ de presă, în numărul său din 2 august, menţionează: “încântaţi de ospitalitatea poporului nostru, cuvântul minunat revine în discuţie ori de câte ori este vorba de poporul nostru”.
În gară se întâmplă totul. Redau o scenă impresionantă din viaţa unui tânăr, Popa Nicolae, care îşi aşteaptă nerăbdător, pe peron, tatăl. Membru în orchestra simfonică a tineretului care se pregăteşte pentru concursul internaţional din cadrul Festivalului cu opere din Enescu şi Beethoven, acesta îşi aşteaptă tatăl, care e funcţionar CFR Simeria şi care se pregăteşte la rândul lui pentru Festival prin asigurarea celor mai bune condiţii de transport. Cu ocazia aceasta se menţionează, de asemenea, şi cei 80 de tineri ai Conservatorului din Bucureşti şi Cluj, formând orchestra simfonică dirijată de Mihai Brediceanu, care se pregătesc, şi ei, pentru întâmpinare.
În gara Episcopia Bihorului, fete în halate albe pregătesc mâncare, iar “mâini harnice de tineri confecţionează cu grijă pachete de ţigări”. Gara rămâne locul privilegiat. O bunică îşi aduce nepoţelul de 3 ani să vadă. Creţu Florentina, o pionieră de 13 ani, a reuşit să o convingă pe sora ei mai mare să o ia şi pe ea la gară, ca să îl vadă pe Ciukarin, sportivul rus. Şi la gara din Bârlad se întâmpină oaspeţii: “într-un vagon s-a urcat pionierul Arsene Gheorghe. Mângâie un porumbel alb. L-a pus în braţele ciclistului Vadim Banvalov”. La Războieni, eleva Moga Elisabeta s-a apropiat de delegata italiană Pira Wander din Ferrara: “fetiţa, stăpânită de o emoţie plină de farmec, îi dă cu un gest stângaci o carte – un volum de Gorki pe care scrie: «îmi pare bine de sosirea voastră în ţara noastră».” E ridicată în braţe şi sărutată de Pira.” (Scânteia Tineretului)
Se remarcă stahanovistul Sücs Iosif de la fabrica de încălţăminte Dobrogeanu Gherea din Oradea; îl întâlneşti de multe ori pe peronul gării. Se menţionează şi poliţia capitalei care îşi face, bineînţeles, datoria.
Miercuri, 22 iulie 1953, primirile se fac de înalţi oficiali români: V. Muşat, prim secretar al CC al UTM, Paul Cornea şi Cornelia Filipaş, secretari ai CC ai UTM. Delegaţia franceză a fost primită de Jacques Denis, secretar general al FMTD, B. Bereanu, preşedintele UIS, de reprezentanţi ai Federaţiei Mondiale a Tineretului. Oamenii de ştiinţă şi cultură din ţara noastră salută Congresul şi Festivalul: acad. prof. dr. D. Danielopolu, acad. George Călinescu, compozitorul Mihail Andricu.
Există o glumă nevinovată despre perioada comunistă: “din trei persoane, patru au funcţii duble”. Ei bine, în perioada festivalului, ea se adevereşte. Nici numele nu sunt alese la întâmplare. Cu ocazia Festivalului vor vorbi: eroul Muncii Socialiste, strungarul-student Nicolae Vasu şi stahanovista Sárközi Amália, inginerul stahanovist Vlad Cornel de la “23 August” şi ţăranul-muncitor Rădulescu Ion, din comuna Mironeşti, raionul Vidra, Dan Deşliu, poet, laureat al Premiului de Stat şi colectivista Aurica Curea din Conţeşti, eleva Geta Apostol, ucenica Gălman Eugenia, pantofarul Schneider Ştefan din Medgidia, Cristici Elena – educatoare din comuna Belobresca, regiunea Timişoara etc. (Scânteia Tineretului, 23 iulie)
În 25 iulie (festivalul nu începuse încă!), atmosfera mediatică se încinge: “Trăiască cel de al 3-lea Congres Mondial al Tineretului!” În Scânteia Tineretului citim despre: “cuvintele calde şi bogate în imagini ale tovarăşului Gheorghe Ceauşu din Buzău… În poezia Să închinăm paharul , autorul vorbeşte despre ospitalitatea tradiţională a poporului român, care îşi va primi cu drag oaspeţii:
Să vă ‘nchinăm pahar de bun venit
La festivalul tinereţii noastre,
Să-şi poarte pacea cântecul iubit
Până-n adâncul zărilor albastre.
Şi-om soarbe vinul roşu din pahare
Aşa cum tinereţea ne îmbie,
Să nu mai aibă-n lume vreun hotar
Cuvântul pace şi prietenie.
Duminică, 2 august 1953, are loc cuvântarea preşedintelui Consiliului de Miniştri al P.P.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej: “Urăm din toată inima tuturor participanţilor la cel ce al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor succes deplin în lupta pentru pace şi prietenie între popoare.”
La manifestaţia de deschidere au participat 120.000 de oameni din 106 ţări
Discursul de deschidere, rostit de Jacques Denis, secretar general al FMTD, în numele Comitetului Internaţional al Festivalului, transformă Festivalul într-un “act de credinţă”: “Fraţi şi surori, dragi prieteni din lumea întreagă… din toate colţurile lumii, voi, purtători ai voinţei şi aspiraţiilor de pace ale întregului tineret, aţi venit străbătând oceane, câmpii şi munţi… Noi cimentăm prietenia… întâlnirea noastră e un act de credinţă.” Îşi fac apariţia “victorioşii constructori ai marelui edificiu în binecunoscutele lor salopete albastre”.
În tribune, oamenii se ridică în picioare, flutură batiste, flori, “miile de spectatori primesc cu căldură fiecare delegaţie mare sau mică, ca o manifestare a simţămintelor de prietenie pe care poporul nostru le poartă tuturor popoarelor lumii” Printre aplauze se scandează: “Prietenie, pace!” Cuvinte magice. Imnul FMTD sună astfel: “Tineri din lumea întreagă/ Idealuri noi făurim/ Tinereţea ni-e dragă/ Pentru pace la luptă pornim.” La această sărbătoare extraordinară, toţi îşi fac loc, se înghesuie. Toţi trebuie să fie prezenţi, deci e îmbulzeală mare: “taţii îşi ridicau pe umeri copiii ca să poată vedea mai bine, bătrânicile îşi făceau loc cu coatele până în primele rânduri”.
Porumbeii încă nu şi-au încheiat rolul. Mai redau un episod inedit, care îi are drept protagonişti pe ei, înaripaţii lui Picasso: “Porumbeii lansaţi la deschiderea Festivalului s-au rotit multă vreme deasupra stadionului, în timp ce zecile de mii de tineri rosteau în toate limbile pământului cuvântul Pace. Târziu, un porumbel s-a lăsat obosit de lungile rotiri în văzduh. S-a apropiat de el, pe nesimţite o tânără delegată din Statele Unite. L-a prins, l-a strâns la piept, apoi, bucuroasă, a alergat la ceilalţi din delegaţia ei. Peste câteva clipe, delegaţii din Statele Unite se adunaseră în grup compact. Unul ridică drapelul patriei. În faţa drapelului, fata ţine porumbelul, care flutură uşor aripile. Un tânăr tot din Statele Unite pregăteşte aparatul de fotografiat. O fotagrafie… şi încă una. Apoi, porumbelul îşi ia zborul.” (Scânteia Tineretului, marţi, 4 august 1953)
“Europa nu se împarte geografic, ci după cum şi-a construit existenţa politică: de o parte o societate permisivă, care îngăduie cetăţeanului iniţiative şi-i impune răspundere; de cealaltă parte o societate a constrângerii care cere cetăţeanului să participe la ‘fericirea patriei’, a ‘poporului’, a ‘ţării’ şi-i impune ascultare.” (4) Noi încă ne căutăm locul în Europa sau, cu alte cuvinte, facem politică.
Note
- Jacques Derrida, Despre ospitalitate – de vorbă cu Anne Dufourmantelle. Ed. Polirom, 1999, pag. 2
- Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, cap. Regiunile geografice, politice şi confesionale, Ed. All, 1999, pag. 49
- Idem, pag. 57
- Ibidem, pp. 52, 53