Carmen Pintea

 

 

Bucureşti, capitală a tineretului lumii

 

 

După cutumă, cel de-al 4-lea Festival Mondial al Tineretului (Bucuresti, 2-16 august 1953) este precedat de cel de-al 3-lea Congres Mondial al Tineretului: Republica Populară Română îşi formează, astfel, deprinderea de a găzdui manifestări sărbătoreşti planetare, dorind să genereze o impresie pozitivă în afara graniţelor sale. Organizarea Festivalului – detaliu scrupulos subliniat la ceremonia de deschidere –  constituie “pentru tineretul oricărei ţări un minunat prilej de a arăta bogaţia culturii naţionale, talentele născute în rândurile poporului.” (Scânteia, nr. 2729, 2 august 1953, p.2). În special pentru români,  ea reprezintă o minunată ocazie de a arăta că imaginea reală a regimului şi ţării nu corespunde cu ce se ştia despre ea, distorsionat ideologic, cam peste tot în lumea occidentală.

Pregătirile pentru Festival începuseră încă din primăvară. În zilele imediat premergătoare debutului se fac ultimele aranjamente (anunţate de ziarele naţionale în rubrici speciale dedicate „pregătirilor pentru festival”). Astfel, se consemnează împodobirea tuturor clădirilor de pe bulevardele principale ale Bucureştiului cu lozinci, flori şi steguleţe. Se menţionează şi exemple nominale, cum ar fi cazul Mariei Staicu, pensionară, care îi roagă pe doi pionieri să-i decoreze balconul cu steguleţe şi să scrie pe o pancartă “Bine aţi venit la noi!” (Scânteia Tineretului, nr 1331, 2 august 1953, p.2). Se dau jos schelele din jurul cinematografelor “Elena Pavel”, “Victoria”, “Bucureşti” sau “Patria”, proaspăt renovate. Stadioanele sunt şi ele amenajate în vederea manifestărilor sportive şi artistice. O atenţie deosebita se acordă “ziarului luminos”, instalat în centrul oraşului, lat de 1 m, lung de 17,50 m, dotat cu 1200 becuri, care furnizează non stop date despre festival.

În curând încep să sosească şi delegaţiile oaspeţilor, din 106 ţări de pe glob, întâmpinate prompt şi călduros de către un Comitet Internaţional de Pregătire a Festivalului. Trenuri ale Prieteniei, plecate de la graniţa vestică a ţării spre Bucureşti, transportă continuu oaspeţii spre capitala Festivalului. Ele sunt aşteptate în fiecare gară de oameni cu drapele şi flori, de unităţi de pionieri,  cu care oaspeţii fac schimb de cravate şi alte mizilicuri. La Piteşti, cu ocazia schimbării unei locomotive, se încinge o sârbă direct pe şine, iar “când pleacă trenul, izbucnesc urale nesfârşite. Sute şi sute de oameni aleargă în urma trenului, flutură batistele, strigă, râd, ca şi cum şi-ar petrece pe cei mai vechi şi mai buni prieteni.” (S, nr. 2729, p.2).

Deschiderea oficială a festivalului are loc în data de 2 august şi este o mare reuşită. Bucureştiul “în ziua marii sărbători” este comparat de jurnalişti cu “fata din Coşbuc [din La oglindă – n.n.] ce se bucură de tinereţea şi frumuseţea ei” (ST, nr.1331, p.3). Numărul participanţilor de la deschidere oscilează (cam mult…) între cifra de 80.000 (dată de România liberă) şi 120.000 (furnizată generos de către Scânteia). Articolele  descriu în detaliu defilarea principalelor delegaţii pe stadionul central, culminând cu delegaţia română: “Cu pas voios, tineresc, ovationaţi de întreaga mulţime, îşi fac intrarea pe stadion delegaţii tineretului român. În primele rânduri defilează artişti, sportivi, stahanovişti inovatori şi raţionalizatori îndrăzneţi, luptători pentru recolte bogate, studenţi, tineri poeţi, activişti ai UTM. […] Bucurie, încredere în viitor, dragoste de viaţă şi muncă – toate acestea le poti citi limpede pe chipurile lor luminoase.”(S, nr.2730, p.2)

Dupa defilare, urmează primirea Ştafetei Internaţionale a Păcii, apoi o demonstraţie sportivo-artistică ce culminează cu scrierea cuvântului PACE pe stadion, cu trupurile tinerilor, în română, franceză, engleză, rusă şi chineză. În cele din urmă sunt prezentate cântece şi dansuri tradiţionale româneşti, de către formaţii populare de la şcolile din ţară. Cu ocazia constituirii, în aceeasi zi, a unui Comitet Internaţional al Festivalului, preşedintele acestuia precizează că “niciodată un Festival nu a cunoscut un mai larg răsunet în întreaga lume. Niciodată un asemenea Festival nu s-a bucurat de o mai largă simpatie şi popularitate.”(S, nr. 2729, p.2) Bucureştiul nu este, de altfel, singurul oraş autohton în care se sărbătoreşte deschiderea Festivalului. La Iaşi, muncitorii de la  Atelierele CFR “Ilie Pintilie” şi de la fabrica “Ţesătura” se adună spontan pentru a celebra ocazia. Aceeaşi spontaneitate entuziastă poate fi remarcată şi în alte centre regionale.

Programul festivalului e anunţat cu anticipaţie în presă, şi în special în revista Festival, care apare pe toata durata manifestării, în versiuni lingvistice diferite. Din data de 5 august încep jocurile internaţionale prieteneşti (concursurile sportive), iar în data de 6 august sunt premiate manifestările internaţionale cu caracter cultural. 8 august a fost decretată Ziua internaţională a fetelor, iar în data de 11 august are loc un mare carnaval, cu ocazia Zilei Tineretului din RPR.

În rubricile de Fapte diverse ale publicaţiilor centrale sunt consemnate diverse reacţii ale oamenilor simpli la sosirea vizitatorilor, precum şi ai acestora din urmă când întâlnesc aspecte ale vieţii de zi cu zi din România, care fireşte că îi miră şi îi entuziasmează. De exemplu, un copil drăguţ, Săndel, se împrieteneşte cu un “nenea negru” din Sudan (S, nr. 2731, p.2), iar pionierul Radu îl învaţă câteva cuvinte româneşti pe Michel din Liban (ST, nr.1341). Tinerii culeg autografe de la participanţi în diverse limbi, ambiţia supremă fiind aceea de a aduna lozinca Pace şi Prietenie scrisă în toate cele 106 limbi ale Festivalului.

Printre românii de la Festival sunt şi participanţi veniţi din alte colţuri ale ţării decât Bucureştiul, fie ca reprezentanţi în diverse delegaţii, fie în calitate de concurenţi înscrişi în întrecerile Festivalului. La acest din urmă capitol românii par să fi depus o deosebită strădanie, după cum demonstrează titlul unui articol: “Creaţia de cântece pentru festival – un succes al artei muzicale din ţara noastră” (ST, nr. 1330, p.2). În această categorie se înscrie şi Maria Tăut, de 17 ani, fată de cantonier dintr-o comună de lângă Baia Mare, care cântă o melodie compusă chiar de către ea:

 

“Frunză verde de pe deal

Să mergem la Festival.”

“Tu mândrule, ce gândeşti

Gazdă mare-i Bucureşti […]

 

Frunzucă verde din vie

Ca aiasta veselie

Nu s-a pomenit să fie,

Pace şi prietenie!”

 

Comentând receptarea creaţiei Mariei Tăut de către oaspeţii străini, cronicarul se întreabă înfiorat:”Te-ai gândit tu vreodată, Maria Tăut, că vorbele tale simple – poate stângace – , că melodia pe care tu ai compus-o, închizând în ea cel mai scump vis de tinereţe, pot să-şi găsească în inimile unor oameni sosiţi de peste mări, de peste ţări, un răsunet atât de viu, atât de puternic?”(“Cânta fata cantonierului”, RL, nr. 2751, p.3).

Alţi români prezenţi la festival sunt mesageri ai familiilor lor, care nu au putut veni in corpore la Bucureşti. În articolul Mama, din Scânteia, e prezentată o femeie care transmite felicitări participanţilor la festival pentru armistiţiul din Coreea (!) din partea fiului ei Sandu, muncitor pe un şantier din provincie: “Cu fireasca gravitate a vârstei şi a misiunii pe care o îndeplinea, Ioana Focşa trecea din grup în grup, transmitea felicitări din partea lui Sandu şi pe cele 2 pagini albe ale scrisorii aduna iscălituri de la nenumăraţii prieteni scumpi ai copilului ei. Şi nu era nimic ciudat la femeia aceasta cu bluză neagră şi sacoşă, în vârstă de aproape 50 de ani, de care tinerii s-au despărţit rostind cuvântul «mamă».”(nr. 2732, p.2)

Tinerii muncitori români care au contribuit la pregătirea festivalului sunt şi ei evidenţiati în textele de presă: “În orice zi şi în orice seară poţi vedea la Parcul 23 August ca şi la noua Opera de Stat, sau la teatrul de vară “Nicolae Bălcescu” zeci de tineri brigadieri care au lucrat la aceste minunate construcţii, forfotind veseli în uniformele lor albastre. Ei încearcă acum nu numai bucuria spectatorului care ia parte la o uriaşă manifestare a prieteniei tineretului, dar şi mândria constructorului care vede că rodul muncii sale serveşte din plin scopului pentru care a fost făurit şi este privit cu admiraţie de delegaţii veniţi de peste mări şi ţări.” Văzând îmbulzeală în faţa Teatrului „23 August”, un grup de brigadieri îi ajută pe îndrumătorii de la intrare, “contribuind ca accesul în teatru să se facă într-o mai bună ordine”. Doi tineri din acelaşi grup îşi oferă locurile pe o bancă unor italieni: „pe chipul unuia dintre brigadieri am surprins un zâmbet fugar. Banca pe care o oferise cu drag acestui italian simpatic fusese – poate – montată chiar de mâinile lui.”(“Gazdele”, ST, nr. 1340,  p.1).

Alături de edificiile capitalei, ceea ce-i impresionează cel mai mult pe oaspeţi sunt manifestările culturale. Vizitând librăriile vesele ale Capitalei, englezul Geoffrey Sirockin (!!) “era uimit de frumuseţea tipăriturilor în engleză şi de varietatea titlurilor lor.[…] ‘Într-adevăr’ – spune el vânzătorului – , ‘ieftine, foarte ieftine sunt cărţile în ţara d-voastră’.”(S, nr. 2734,  p.2). În acelaşi registru, nişte tineri suedezi încearcă să-şi dea seama ce anume scrie de jur-împrejurul ceasului public din Piaţa Nicolae Bălcescu:”Şi i-a mirat, i-a mirat foarte mult că pe ceasul nostru […] se găsesc reclame despre cărţi, cărţi ştiinţifice, ideologice, literare…E numai unul din acele mici lucruri care nouă ne par fireşti, întâlnite zi de zi, dar unora dintre oaspeţi li se par neobişnuite şi foarte semnificative.”(“Fapt divers”, S, nr. 2376,  p.3).

Participanţii străini la festival comentează foarte favorabil primirea care li s-a făcut, din cât mai multe puncte de vedere: al aspectului oraşului şi ţării, al comportării românilor întâlniţi: “Nu găsesc cuvinte de preţuire pentru poporul român şi prietenia de care suntem înconjuraţi. Ne vom întoarce acasă cu cele mai bune impresii despre minunatul popor român – un popor care ştie să cânte şi să danseze, un popor care munceşte cinstit şi se află în plin progres.”(William Heinesen, scriitor danez – S, nr. 2743,  p.2); “Primul lucru care m-a izbit la sosirea în România a fost ospitalitatea, primirea călduroasă, interesul pe care cetăţenii oraşului Bucureşti l-au arătat Festivalului şi delegaţilor veniţi de peste hotare. Un alt lucru care m-a impresionat este setea de cultură a poporului român, şi în special a tineretului.”(Mario Anselmi, RL, nr. 2752,  p.2); “Frumos şi primitor era Bucureştiul în anul 1949, dar mai frumos şi mai primitor îl văd astăzi, în zilele Festivalului, când a devenit Capitala tineretului lumii.[…] Peste tot se simte o atmosferă de dragoste şi de mare bucurie, peste tot se cântă, se dansează şi se manifestează pentru pace, pentru prietenie între popoare.”(Alfredo Varella, RL, nr. 2752, p.2).

Gazde fiind, tinerii români caută să spulbere prejudecăţile vizitatorilor cu privire la anumite aspecte ale vieţii din ţară. Astfel, oaspeţii află că în RPR nu există somaj, că poliţia nu atacă bisericile şi nu maltratează credincioşii, că spitalizarea este gratuită şi că se acordă “o grijă deosebită pentru sănătatea copiilor, pentru lichidarea stării de înapoiere pe tarâm sanitar, moştenită de la regimul burghezo-moşieresc”. De asemenea, oaspeţilor li se susură-n urechi că în România anului 1953 nu există discriminare faţă de femei şi nici diferenţieri pe baze etnice :”Persecuţia rasială face ca mulţi tineri negri să se simtă străini în ţara lor, unde colonialiştii îi tratează ca pe nişte oameni inferiori. Abia sosiţi în ţara noastră, tinerii africani, arabi au fost primiţi cu cea mai sinceră şi mai caldă prietenie.” Toate aceste lămuriri sunt menite să-i convingă pe oaspeţi “că minciunile servesc duşmanilor păcii, că cunoaşterea reciprocă, organizarea pe scară cât mai largă a schimburilor culturale şi sportive risipesc minciunile şi întăresc cauza păcii.” ( “Adevărul slujeşte pacea!”, S,  nr.2738,  p.2)

Misiunea gazdelor pe timpul festivalului este deci dublă: mai întâi, de a etala toate realizările regimului comunist (în special prin construcţii noi şi prin manifestări artistice); în al doilea rând, de a combate toate zvonurile cu privire la greutăţile încercate de către populaţie, de a le masca sub lozinci, flori şi drapele multicolore. Dacă ne bazăm pe relatările presei naţionale în privinţa desfăşurării evenimentului, se pare că misiunea dublă a fost îndeplinită cu succes.