Dorin Dobrincu

A. D. Xenopol Institute of History, Iaşi, Romania

Director of the National Archives, Bucarest, Romania

ddobrincu@yahoo.com

Biografii neconvenţionale în istoria Holocaustului şi Gulagului din România.

“Drepţi între popoare” şi luptători în rezistenţa armată anticomunistă /

Unconventional Biographies in the History of Holocaust and of Gulag in Romania.

“Righteous Among the Nations” and Fighters in the Anticommunist Armed Resistance

Abstract: The present paper follows several biographies – that we regard as unconventional – of people from north Transylvania, during the Holocaust and at the beginnings of the communist regime in Romania. This is the story of some Jews – particularly of the family Hannei Marmor – from the commune of Groşi, near Târgu Lăpuş, saved during the Holocaust, more exactly in 1944, by some Romanian locals – Nicolae Pop family – who took thus obvious risks. Life continued to be dangerous in Romania after World War II as well, so that the members of Pop family joined the anticommunist armed resistance. Nicolae Pop even became the leader of a group of partisans, which eventually led to his death and to the Romanian Gulag as far as his children were concerned. The Jews that he saved immigrated in the 1960s to Israel, and Hanna Marmor managed, in the 1990s, to include Nicolae, Maria and Aristina Pop in the “Righteous Among the Nations” at Yad Vashem. This story does nothing else but “complicate” a segment of recent history, to remind us of a truism. People’s biographies are complicated; most often they are not the way we might have wanted them to be. But there are cases when they are charged with both a historical and an ethic meaning.

Keywords: Fascism; Comunism; Transylvania; Holocaust; anti-comunist armed resistence; Righteous among the nations; persecution; executions; deportations; biographies.

În textul de faţă am în vedere câteva biografii „complicate” (o biografie centrală şi mai multe biografii “conexe”), pe care încerc să le ofer sub forma unei naraţiuni, pentru a recupera un segment puţin cunoscut din istoria recentă a României. Este în afara oricărui dubiu că pe anumite porţiuni există o legătură între cele două fenomene terifiante ale secolului XX, Holocaustul şi Gulagul. Acest text oferă, cred, o bună dovadă în acest sens.

Salvatorii unor evrei în Ţara Lăpuşului

Nicolae Pop zis Achim s-a născut la 16 martie 1898 în comuna Groşi, lângă Târgu Lăpuş. Din punct de vedere religios era greco-catolic, aşa cum erau cei mai mulţi dintre etnicii români din nordul Transilvaniei. Îndeplinea funcţia de pădurar în zona sa natală, fiind şi un agricultor înstărit, fapt dovedit de cele 19 ha de pământ, de numărul mare de animale, de moara de apă, de presa de ulei şi de cazanul de ţuică[1]. Era căsătorit cu Maria şi avea mai mulţi copii (Victoria, Alina – Elena în alte surse –, Ichim, Aristina, Ion şi Nicuşor)[2]. A fost implicat şi politic, documentele rămase de la poliţia politică a regimului comunist indicându-l ca fost „membru în PNŢ-Maniu şi PNL-Brătianu”[3]. Confuzia din documentele regimului comunist nu trebuie să ne surprindă, pentru că în anii ’40-’50 ai secolului trecut exista practica încadrării amalgamate a opozanţilor în diverse tabere politice.

Înaintea celui de-al doilea război mondial, satul Lăpuşul Românesc, din Munţii Ţibleşului, avea o populaţie compusă în cea mai mare parte din etnici români. Dar exista şi o comunitate evreiască, atât în Lăpuş, cât şi în localităţile din jur. Liderul comunităţii evreieşti din Lăpuşul Românesc era Samuel Dub, un om înstărit, dispunând de un atelier de prelucrare a lemnului. Dub era foarte bun prieten cu Nicolae Pop, între cei doi existând şi relaţii de natură economică. Samuel Dub avea un singur copil, Hanna (născută la 20 noiembrie 1917), care în 1935 s-a căsătorit cu Baruch Mendel Marmor, originar din Maramureşul învecinat. Cei doi au avut împreună trei copii (Silca Reiza, Ester şi Iom Tov). Nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei în urma celui de-al doilea arbitraj/dictat de la Viena, în 1940. Evreii de aici au scăpat de politica antisemită a statului român, dar au avut avut parte de cea a statului maghiar, relativ mai îngăduitoare până în 1944. Totuşi, bărbaţii evrei valizi au fost concentraţi în unităţi de muncă, care au fost trimise pe frontul de est pentru a îndeplini diferite activităţi în beneficiul armatei maghiare. Între bărbaţii evrei care au avut parte de un asemenea tratament s-a numărat şi Baruch Mendel Marmor. Mobilizat în 1942, acesta a căzut prizonier la sovietici şi s-a întors acasă abia în 1948[4].

Situaţia evreilor din Ungaria s-a înrăutăţit după ocuparea acestei ţări de către trupele germane, în martie 1944. Evreii au fost concentraţi în ghetouri, unde puteau fi mai uşor supravegheaţi şi de unde se putea organiza transportarea lor metodică spre centrele morţii din teritoriile direct controlate de Germania.

Chiar dacă aflat undeva în creierii munţilor, departe de centrele deciziei politice, zvonurile privind iminenţa deportării evreilor din zona sa au ajuns şi la Nicolae Pop. Acesta şi-a informat prietenii evrei (familiile Dub şi Marmor) şi a insistat pe lângă ei să nu accepte mutarea în ghetou, propunându-le să se ascundă. Le-a promis ajutorul său, precizând că se va îngriji de nevoile lor. Fuga în pădure a fost atent planificată şi s-a produs pe 29 aprilie 1944. Diferite bunuri au fost încărcate într-o căruţă, aceasta fiind urmată de Samuel Dub, Hanna Marmor şi cei trei copii ai ei. Datorită unei boli, bătrâna Dub a refuzat să plece, iar ulterior avea să sfârşească în Holocaust. Cea care i-a condus pe evrei spre adăpostul situat la 25 de km în interiorul a fost o fetiţă de 12 ani, Aristina Pop, fiica lui Nicolae Pop. Căruţaş era un etnic român, Gheorghe Man. Evreii refugiaţi în pădure şi-au construit un adăpost din materialele deja pregătite de Nicolae Pop, beneficiind şi de ajutorul unui angajat al acestuia, păstor, cunoscut sub porecla Negruţ. Pentru a nu atrage atenţia posibililor trecători, fugarii nu au utilizat topoare sau ferăstraie la construirea adăpostului. Ei erau aprovizionaţi de Negruţ şi de Maria Achim, prin intermediul Aristinei Achim[5]. Hanna Marmor avea să sintetizeze astfel gestul făcut de către Nicolae, Maria şi Aristina Pop:

„Ei au făcut pentru noi totul din toată inima, fără socoteli, cu dragoste şi căldură, din prietenie adevărată şi sinceră, dând dovadă de o omenie profundă ca şi cum viaţa lor proprie şi a familiei lor nu era în pericol de moarte în orice moment”[6].

Pe 3 mai 1944, toţi evreii din Lăpuşul Românesc au fost mutaţi în ghetoul din oraşul Dej[7]. Grupului din pădure i s-au alăturat trei persoane fugite din ghetoul din Dej: Iacob Taub, Simi Ijic şi Nusi Abraham. Toţi au beneficiat de susţinerea dezinteresată a lui Nicolae Pop şi a familiei sale[8].

Datorită semnalării unor persoane străine în preajma locului unde se găseau fugarii evrei, Nicolae Pop a decis mutarea adăpostului mai în interiorul pădurii. Însă relativa siguranţă în care se aflau i-a făcut mai puţin atenţi, mai puţin prudenţi pe cei din grupul de fugari. Bunăoară, au început să taie lemne, operaţiune care producea un zgomot detectabil pe o arie întinsă. Pe 13 august 1944 ei au fost surprinşi de doi jandarmi unguri înarmaţi, care se rătăciseră prin pădure şi veniseră să solicite informaţii. Hanna Marmor a încercat să tragă cu pistolul în jandarmi, dar fără nici un efect, arma nefiind încărcată. A fost imobilizată, cei mai mulţi fugari fiind reţinuţi, iar apoi transportaţi spre locul unde se găsea unitatea de jandarmi. Nusi Abraham nu a fost prins, iar Iacob Taub a reuşit să fugă. Samuel Dub a putut evada datorită coruperii unui jandarm. Protectorul fugarilor, Nicolae Pop, s-a făcut şi el nevăzut. Toţi aveau să iasă din pădure după 16 octombrie 1944, când zona a intrat sub controlul trupelor sovietice şi române[9].

Cu toate că a încăput pe mâna jandarmilor şi a ajuns pe teritoriul Ungariei restrânse, Hanna Marmor şi copii ei au supravieţuit Holocaustului[10].

Partizani anticomunişti în Munţii Ţibleşului[11]

Aşa cum spunea chiar Hanna Marmor în mărturia ei, “din nefericire, necazurile lui Pop Nicolae nu s-au terminat cu regimul fascist: onestitatea absolută şi necompromisă de care a dat dovadă l-au costat viaţa şi familia”[12].

La fel cum acordase sprijin celor persecutaţi pe criterii rasiale în 1944, Nicolae Pop avea să ofere sprijin şi celor care au fost urmăriţi pentru credinţa lor religioasă ori politică după 1948. În 1948-1949 a găzduit mai mulţi fugari politici, ceea ce l-a aruncat într-un conflict cu Securitatea. Pentru a scăpa de urmărirea acesteia, în primăvara anului 1949 Nicolae Pop a dispărut de la domiciliu, devenind fugar[13]. El s-a asociat cu alţi urmăriţi, constituind un grup de rezistenţă armată anticomunistă, care a fost activ în zona Munţilor Ţibleş în anii următori. Deşi a fost sfătuit să nu îşi rişte viaţa, Nicolae Pop a refuzat. El i-a spus vechiului său prieten Samuel Dub că „odată ce şi-a dat cuvântul, îşi va respecta promisiunea toată viaţa”[14].

Din grupul condus de Nicolae Pop şi de preotul greco-catolic Atanase Oniga (un alt localnic cu un important capital simbolic) au făcut parte mai multe persoane. În acest moment cunoaştem numele a 19 oameni care au făcut parte din grupul din Munţii Ţibleşului la apogeul său: Nicolae Pop, copiii săi, Achim Pop şi Aristina Pop, Vasile Paşca, Vasile Hotea, Mircea Dobre, Vasile Blaga, Vasile Chindriş, Ştefan Chindriş, Dumitru Chindriş, Gavril Dunca, Ilieş Dunca, Dumitru Hotico, Ioan Hotico, Ion Mâţ zis Haiducul, Ioan Rus, Vasile Tivadar şi Toader Jurj[15]. Luptătorii anticomunişti erau desemnaţi de populaţia din nordul Transilvaniei, inclusiv din zona Lăpuşului, atât ca „partizani”, cât şi ca „oameni de pădure”[16], denumire nemaiîntâlnită în alte zone ale ţării, dar asemănătoare cu aceea din nordul Bucovinei (cedată URSS), „oamenii din pădure”/„oamenii pădurii”[17], sau cu cea din ţările baltice, „fraţii din pădure”[18].

Acest grup a dispus de armament (de provenienţă germană, ungurească şi rusească), rămas din timpul războiului[19]. Luptătorii anticomunişti erau sprijiniţi de familiile lor şi de diverse alte persoane, în special rude, dar şi „elemente mistice”[20]. În spatele acestei formule documentare trebuie să avem în vedere că zona în care a activat acest grup era una cu o importantă populaţie greco-catolică, dar şi ortodoxă, în special mulţi dintre cei dintâi nutrind un puternic ataşament faţă de biserica şi preoţii lor, în pofida faptului că după 1948 erau în ilegalitate. Un exemplu a fost chiar preotul Atanase Oniga, care alături de Nicolae Pop a fost liderul grupului de partizani, iar conform unei aserţiuni a Securităţii ar fi fost „conducătorul de fapt al bandei”[21]. Potrivit celor care l-au cunoscut, Nicolae Pop „era un om foarte sever” şi disciplinat[22]. Anterior intrării sale în rezistenţă, Pop avea un prestigiu deosebit în zonă. Povesteşte Aristina Pop (Săileanu): „Taică-meu era un om foarte cunoscut, avea în toate comunele dimprejur rude şi prieteni şi ne-au ajutat, ne-au dat de mâncare, dar, săracii oameni, i-au ridicat pe toţi, din cauza noastră”[23].

Persecuţiile autorităţilor i-au vizat pe consătenii lui Nicolae Pop[24], dar mai ales pe membrii familiei acestuia. Cei din urmă au fost arestaţi la scurt timp după plecarea sa în pădure, soţia lui fiind ridicată din Târgu Lăpuş în ziua târgului de Armindeni: „Au urmat trei zile şi trei nopţi de bătăi şi de umilinţe. Cel mai greu au chinuit-o pe mama – povestea una dintre fiice – pentru ca să spună unde a fugit şi unde se ascunde tata. Era să-şi dea sufletul. Ca să nu moară, au chemat medicul să-i facă o injecţie. Dar n-au chemat medicul uman, ci pe cel veterinar, spunând că acela-i pentru vaci şi scroafe. După ce au ţinu-o trei zile în faţa miliţiei, învelită într-un cearşaf, au dus-o într-o căsuţă a lui Floarea Podean, femeie de serviciu la miliţie. La o săptămână am adus-o acasă. A zăcut la pat 17 săptămâni. Ne-au stabilit domiciliu forţat. Nu aveam voie să părăsim comuna. Trebuia să ne prezentăm la miliţie de trei ori pe zi şi o dată la miezul nopţii. Am trăit momente de groază. În vara anului 1950 ne-au confiscat bucatele, vreo 1.000 kg orz şi 400-500 kg de grâu, pe care le-au depozitat pe un teren lângă sfatul popular, au înfipt un steag roşu în vârful grămezii, strigând în gura mare: «Din acestea nu vor mai mânca bandiţii!», adică partizanii”. Persecuţiile familiei lui Nicolae Pop nu s-au oprit aici. Pentru a se răzbuna şi a-i priva pe partizani de una din sursele de aprovizionare, în acelaşi an autorităţile i-au împuşcat câinii ciobăneşti, i-au confiscat cele 150 de oi, lâna şi brânza adunate până în acel moment, i-au distrus prisaca, pentru ca în cele din urmă să-i incendieze întreaga gospodărie: casa, grajdurile şi alte construcţii auxiliare, până şi pomii din livadă au ars[25].

Partizanii aveau persoane de încredere inclusiv în rândurile administraţiei locale comuniste. Astfel, Ion Ţura, secretarul PMR din Costeni, a organizat la un moment dat cazarea partizanilor la şcoala din localitate, după care i-a dat în primirea unui alt membru de partid. Acesta i-a urcat în podul casei sale unde exista o ascunzătoare cu perete dublu. În timp ce secretarul de partid îi conducea pe securişti prin Munţii Şatra în căutarea fugarilor, în casa respectivă, sub ascunzătoarea luptătorilor anticomunişti şi fără să cunoască prezenţa acestora, fărtaţii („fărtăţia” desemnează în Ţara Lăpuşului un grup legat prin jurământ, întărit regulat prin reuniuni, „petrecerea de fărtăţie”) cântau, chiar dacă unii erau membri de partid, versuri subversive populare în epocă: „Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii!”[26].

Pentru anihilarea grupului de partizani din Munţii Ţibleşului, Securitatea a luat măsuri informative speciale, fiind depistate o serie de legături ale partizanilor şi creându-se un grup operativ. Partizanii evitau în general ciocnirile cu trupele aflate în urmărire, atât din considerente legate de siguranţa lor, cât şi pentru a nu ucide tineri soldaţi mânaţi de superiorii lor în acţiunile din munţi. Se întâmpla uneori ca grupuri mari de militari să se afle în bătaia armelor celor urmăriţi, anihilarea lor putându-se realiza foarte repede.

„Dar n-am avut noi inima aceea – îşi amintea unul dintre partizani. Pentru că atâta de criminali n-am fost să-i omorâm pe soldaţi pe la spate. De fapt, vorba comandantului nostru, badea Nicolae: «Mă, băieţi, nu trageţi în oameni că nu tinerii ăştia ne fac răul, ei îs tot copiii noştri, ci alţii mai mari care nu se bagă în faţă»”[27].

Şi Securitatea menţiona în actele sale că acest grup nu a iniţiat niciodată atacuri împotriva autorităţilor, partizanii utilizând armele doar pentru acoperirea retragerii în cazul intrării în contact cu patrulele de miliţieni[28].

Într-o sinteză a Securităţii din februarie 1952, grupul Pop-Oniga era considerat între primele cinci formaţiuni înarmate anticomuniste din România, ocupând chiar poziţia a cincea[29]. Grupul condus de Nicolae Pop şi Atanasie Oniga a fost supus unei presiuni deosebite din partea Securităţii. Din motive legate de creşterea şanselor de supravieţuire, grupul s-a divizat în 1952[30].

În octombrie 1952, Nicolae Pop paralizase de partea dreaptă, nemaiputând vorbi decât cu mare greutate, boala accentuându-se. Însoţit de Ion Mâţ, a trecut prin localitatea Băiuţ şi a ajuns la Ungureni. După împărtăşire şi spovedire la călugărul din sat, a cerut prin semne să fie predat Miliţiei din Lăpuşul Românesc. La 30 decembrie 1952, nişte ţărani l-au găsit în apropierea comunei (pe atunci) Târgu Lăpuş, în imposibilitate de a se mişca. Bărbatul a fost ridicat şi predat autorităţilor[31]. Multă vreme nu s-a ştiut ce s-a întâmplat cu el, dar în anii din urmă s-a aflat că a fost executat la scurtă vreme după capturare de către Securitate, apelându-se la metoda binecunoscută a glontelui în ceafă[32]. De altfel, potrivit unor informaţii, şi alţi membri ai acestui grup de rezistenţă, capturaţi de Securitate, au fost executaţi din ordinul şefului Biroului de Securitate Dej, Nicolae Briceag. Această practică a execuţiilor fără judecată a fost destul de răspândită în anumite zone ale României, nordul şi centrul Transilvaniei nefăcând excepţie[33].

În noaptea de 5/6 (sau 16/17) ianuarie 1953, Securitatea a înconjurat clădirea în care se adăposteau Atanase Oniga şi Mircea Dobre. Cel din urmă a vrut să se sinucidă, dar nu a fost lăsat de Atanase Oniga. La apropierea securiştilor de uşa casei, Dobre a ieşit repede afară, a strigat că se predă, apoi a început să se lupte cu ei. Securiştii au reuşit să-l imobilizeze abia după ce l-au împuşcat într-un picior. Oniga a blocat uşa casei cu spatele, însă 32 de cartuşe (un încărcător întreg) de armă automată au străpuns şi uşa şi corpul preotului. A fost transportat la spitalul din Dej, unde nu a mai putut fi salvat, cu toate eforturile medicilor Homorodeanu şi Steinfeld, vechi prieteni ai săi. A murit cu cuvintele: „Îi iert pe toţi, iartă-i şi Tu, Doamne!”. Corpul său a fost aruncat într-o „ladă murdară” şi îngropat într-un loc neprecizat din cimitirul din Dealul Florilor, oraşul Dej. Abia după 11 ani avea să afle familia despre moartea lui[34].

Ultimii partizani în libertate, Aristina Pop, Achim Pop şi Vasile Hotea au căzut într-o ambuscadă organizată de Securitate în satul Dobric, din regiunea Lăpuş, în martie 1953. Cel din urmă a fost împuşcat mortal, iar primii capturaţi (Achim gav rănit)[35].

Partizanii prinşi sau susţinătorii lor au trecut prin durele anchete ale Securităţii la Târgu Lăpuş, Sighet, Baia Mare, Satu Mare şi Oradea. Spre exemplu, maramureşenii prinşi au fost transportaţi la Sighet, unde au avut parte de tratamentul bine cunoscut: anchete prelungite, confruntări şi bătăi (spre exemplu, la tălpi) pentru a-i divulga pe partizanii neprinşi şi pe cei care îi aprovizionaseră. Unul dintre ei mărturisea:

„Ş-apăi am stat acolo, în celulă, mai în anchetă, mai în bătaie, mai în torturi… nu ştiu ce-au mai făcut cu noi acolo. Pe urmă ne-o dus la Oradea. După ce ne-o dus la Oradea, amu trebuia să ne condamne. Am fo vreo 72. Din grupu nost am fost numa 5 inşi, că pă unu l-o împuşcat […] No, pă mulţi i-o împuşcat. Da în grupu pentru judecată o fo mulţi oameni care ne-o alimentat, d-aia o fo aşa mulţi. La Oradea ne-o condamnat la 25 de ani, pă viaţă şi la moarte. Şi securitatea cerea să ne condamne la moarte şi la moarte. Cerea executarea la tăţi ca să nu scape nici unul. Am avut de tăţi 75 de ani condamnare, pentru arme, pentru organizare, pentru […] Şi mi-o lăsat ăştia 25 de ani, muncă silnică. No, după ce ne-o condamnat ne-o împrăştiat apoi”[36].

Procesele s-au desfăşurat la Tribunalul Militar Oradea, inculpaţii au primit condamnări grele şi au fost încarceraţi la Oradea, Aiud, Gherla, Satu Mare, Sighet, Mislea, Văcăreşti, Târgu Ocna, în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Bicaz sau în minele de plumb de la Valea Nistrului şi Baia Sprie[37].

Familiile tuturor celor implicaţi în rezistenţă au trecut prin suferinţe enorme, provocate de autorităţile comuniste: confiscări de bunuri, arestări, maltratări, dar şi condamnări la închisoare, deportări ş.a.m.d. Conform unor date, la începutul anilor ’90 Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din zona Lăpuş înregistra 70 de persoane care fuseseră închise sau deportate în Bărăgan datorită legăturilor cu grupul de rezistenţă condus de Nicolae Pop[38].

Epilog reparatoriu

În cadrul Yad Vashem există un Departament care se ocupă de Drepţii între Popoare. O Comisie compusă din istorici şi jurişti, având în frunte un fost judecător, analizează mărturiile care vizează recunoaşterea cuiva ca Drept între Popoare. Adică sunt cercetate cu atenţie datele oferite, dacă ele corespund din punct de vedere istoric (de la cronologie şi până la desfăşurarea faptelor). Şi cazul lui Nicolae Pop a trecut printr-o asemenea procedură, fapt probat de protocolul Comisiei amintite.

Poate gestul lui Nicolae Pop de a salva mai mulţi evrei din zona sa în 1944 nu ar fi fost cunoscut şi valorizat dacă nu ar fi existat strădaniile Hannei Marmor. Emigrată în Israel în 1962, Hanna Marmor şi-a văzut de viaţa ei, încercând să se adapteze la noile realităţi. Însă în anii ’90 ai secolului trecut, ea a considerat o datorie de onoare perpetuarea memoriei unor oameni care îi salvaseră viaţa. De aceea a făcut demersurile necesare pentru includerea lui Nicolae Pop, a Mariei Pop şi a Aristinei Pop (Săileanu) între Drepţii pentru Popoare. Poate puţin patetică, dar cu siguranţă onestă, Hanna Marmor avea să tragă o concluzie clară: “Dacă există Drepţi între Popoare, Pop Nicolae este exemplul cel mai reprezentativ”[39].

Trebuie să spunem că Nicolae Pop şi membrii familiei sale sunt printre puţinii (cu mult sub 100) cetăţeni români incluşi în această listă a Drepţilor între Popoare. Alături de el mai sunt Traian Popovici, fostul primar român al Cernăuţiului, în anii celui de-al doilea război mondial, regina-mamă Elena şi persoane cu o notorietate redusă, dar ale căror fapte nu sunt mai prejos de ale celor mai sus amintiţi[40]. Biografia fiecăruia dintre ei merită cu atât mai mult să fie cunoscută.

Aşa cum s-a întâmplat în general cu rezistenţa armată anticomunistă (subiect ideologizat, tratat partizan, cu patimă cel mai adesea), nici despre grupul condus de Nicolae Pop şi Atanase Oniga nu s-au cunoscut prea multe amănunte în perioada comunistă. Desigur, cu excepţia celor direct implicaţi şi care supravieţuiseră anilor de puşcărie, deportare şi umilinţelor nesfârşite. După căderea regimului comunist, mai multe interviuri, volume de documente şi studii au conturat tabloul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Ţibleşului.

Biografiile oamenilor sunt complicate. Cel mai adesea ele nu sunt aşa cum ne-am dori să fie. Totuşi, uneori ele sunt încărcate cu semnificaţie deopotrivă istorică şi etică. Naraţiunea de mai sus reprezintă, fie şi parţial, o demonstraţie în acest.