Suzana Lungu

 

Aşa cu bulgarii

 

 

– Ei, nea Dumitre, iac-ajunserăm de ne uităm în curtea bulgarului. Şi ce mai, ni se pare zici că ar fi Viena, nu Vidin dincolea.

– Ce zici, daca n-am şti că-i Bulgaria, ne-am mai uita noi cu aşa interes? Să-i zici că mai este un judeţ românesc şi peste Dunăre. Ai spune dă-l încolo, aceeaşi mâncare de peşte!

– S-or fi uitând şi ei săracii, că nici la ei nu-i mai bine.

– Fire-ar a dracu’ ţânţari , ne mănâncă de vii, aştia şi prin pantaloni înţeapă.

– E de la trai bun, Dumitre, nu muşcă ei pe oricine, numai unde este din plin.

– Ia dă tu drăcovenia aia de ulei de ţi-o puse nevastă-ta, măcar aşa ştim că mirosim de la o poştă, unul nu mai mişcă în front!

– Şi aşa, să nu-mi uit vorba. Dă şi pe picioare. Cum spuneam înainte, se înecau ăştia într-o veselie. În tot anul măcar şapte. Ziceau în sat că asta-i norma: şapte capete.

– Şi tu-i crezi? Că nu mai rămâneau oameni in sat de s-ar fi inecat tot câte şapte…

– O fi, n-o fi, ei aşa ziceau. Se ducea omul la pescuit, ieşea seara pe mal, ăla era. Ba se mai înecau şi femei.

– Ei şi ce făcură? Că n-o fi tot aşa şi acum.

– Păi să vezi cum fu. Ăştia mai bătrâni din sat intrară la discuţii cum că s-ar fi acuibat vreo iudă pe vadul lor, una nesătulă de vreme ce îneacă tot câte şapte. Că de obicei, pe alte ape şi chiar pe Dunăre, maxim unu pe an se ducea. Tinerii strâmbau din nas că ce iudă, se îmbătară şi ăia, îi prinse curentu, se mai întâmplă. Că acu au toţi minim liceu şi nu mai apleacă urechea la bazaconii.

– Apăi nu te supăra, nici eu nu cred să fie pe lume aşa minune. Unde ai văzut tu femeie blondă cu piepţii daţi pe spate să iasă din baltă şi să te cheme la ea în sufragerie?

– E acuma, lasa-mă ăa-ţi spui cum a fost. Ăştia pe de o parte că-i vidma în apele lor, ăialanţi nu, că suntem noi proşti în satu ăsta, de-aia ne înecam tot câte şapte.

– Şi ce făcură?

– Păi autoritatea supremă tot popa o are, că de-aia-i popa în sat. Se duseră aştia la părinte că spune-ne taică ce să facem, ne prăpădim cu toţii până la unu. Popa şi el, ce să facă, i se topeau enoriaşii, chit că o ducea bine la capitolul înmormântări. Era, dacă vrei, câştig pe termen scurt versus venit pe termen lung. Sfinţea el apele de Bobotează, da se vedea că nu ajunge. Nu era nici el strict cu dogma, că din sat se tragea şi de oreion şi vărsat de vânt tot babe cu tăciuni ori descântece îl scăpaseră. Zice măi oameni buni, eu vă fac o dezlegare pe mal, chit că dacă se află la episcopie ăla oi fi. Că nu-i voie după regulile astea noi să mai faci, darămite afară din biserică.

Dacă, Doamne fereşte, nici aşa nu merge, înseamnă că aţi mâniat voi pe Dumnezeu cu ceva şi bine-ar fi să mai veniţi să vă spovediţi fiecare, să vă dau canon, poate aşa trece urgia. Dar fiţi şi voi mai cu băgare de seamă! Nu din crâşmă hop pe mal sau în barcă. Nu mai umblaţi nici noaptea, că vedeţi că nu-i lumina nici la şosea, pasamite c-a fi în zăvoi!

Aşa, cum zici dumneata, săriră ăştia mai ales mai tinerii, că li se acrise deja de povestea cu înecaţii. Erau şi ei, de, tineri, nu voiau să audă tot de tron, de toiag şi pomeni, ca nu-ţi pică bine nici când eşti bătrân, ce să mai zic la vârsta lor.

– Şi le-a mers?

– Ei, ăsta-i, că de-aici începe povestea. S-a zis şi s-a facut. Le trânti popa o dezlegare cum de ani de zile nu mai văzuseră. Că de obicei mai sărea peste rânduri să nu se lungească slujba. Acu o citi pe toată apăsat, ca la teatru, de lăcrimau unii acolo pe mal. Semne nu prea fură, nu se răscoliră dracii în baltă de grija sfinţiei sale, atâta că dete o ploaie după-amiază, nici aia prea acătări, numai ţâr ici, ţâr colo şi gata. Da se puseră ăştia pe spovedit şi pe canonit, toţi erau palizi de la mamaligă cu varză. Şi făcură parastase şi pomeni pentru înecati, că se ştie că şi ăia rămân în apa de ademenesc pe alţii strigând că se îneacă.

– Şi se opri pustia?

– Da, că fix aia. Nu, nene, îşi făcu balta norma şi-n ăla an. Ei, când văzură ăştia aşa, că fir’ar el de popă, nu-i bun de nimic. Când îl vezi aşa slab, zici că-i ţar afumat, ce, nici eu nu m-aş speria de el şi nu-s necuratu. O detera în aialantă, cu boscoane pe la rudărese, cu babe ştiutoare prin sat, care cum îşi mai amintea câte o metodă. Da ale naibii, că nu mergeau defel nici descântecele cu lacrimi până în pământ şi voce până la cer, nici toate alea.

Se temeau ăştia şi să mai iasă la pescuit, numai ce-i vedeai cum crapă sămânţă pe mal şi dau din cap a pagubă cât era ziulica lungă. Ăla de avea agropensiune în sat mergea de-şi cumpăra peştele la două sate mai încolo, că ăia n-aveau vidmă la ape.

– Şi din ce trăiau, eu ăsta vreau să ştiu nene, că doar erau pescari?

– Sunt şi alte mijloace, alte oportunităţi acuma. În vremea aia, de exemplu, au plecat în Italia şi câţi mai rămăseseră nehotarâţi. Unii la cules, alţii în construcţii, care cum au avut cunoştinţe. Rămăsese gol satul, numai bătrâni şi nepoţi mai vedeai la poartă. Şi, a dracului păţanie, se înecau şi din ăştia tot şapte pe an, de intraseră la griji părinţii şi-i luau cu ei prin Spania, Anglia, unde se duceau.

Şi, să nu-mi uit vorba, au mers lucrurile tot aşa de i-au dat şi la proteve, că satul blestemat, au făcut de ăla, cum îi zice, reportaj.

Până vine la ei în sat o grupă de studenţi de ăştia de la etnografie şi cu profesor – colac peste pupăză. Să ia interviuri despre ştima şi despre obiceiurile lor legate de apă. Şi luară ăştia babele la rând că, de, bărbaţii au treburi mai importante decât să ţina minte tradiţii. Că asta, că aia, ajunseră la obiceiul ăla al lor de-i zice Caloianul. Că îngropi o păpuşă de lut, o boceşti, o pomeneşti, pe urmă o dezgropi, o arunci în ape şi , chipurile, o să-ţi crească porumbul ca stejarul. Bucatele li se făceau mereu de minune, nu atâta le era baiul, pe motivul ăsta nici nu mai ştiau foarte mulţi că ce-i ăla Caloian. Da le plăcea că veniseră şi alea tinerele, frumoase de picau să-i întrebe una alta. Se simţeau şi ei bine. Şi ce idee îi vine unui moş mai şugubăţ? Să facă de să vadă ei ăştia cum e obiceiul, da nu aşa cum fusese el pe vremuri. Îi venise lui o găselniţă anume, s-o facă mai lată adică. Zice ăsta – şi toţi şi-au pus capul cu el, că era bun de gură şi de petrecut şi starostise la nu mai ştiu câte nunţi. Zice, mă, oricum în câţiva ani ne ia aia din baltă pe toţi şi de ar fi să ne intre Dunărea pe geam. Hai să-i facem şi noi o ispravă, măcar să ştim că nu ne-am dus de pomană.

Şi se apucară de făcură păpuşile ălea, da nu oricum, merseră câţiva la oraş de făcură fotografii ceramice de ălea ce se pun pe morminte cu fiştecare din sat şi poznele ălea le lipiră în loc de faţa pe păpuşi. Aşa, ca nişte măşti de ălea când mergi cu capra. Se cruciră şi ăi de la universitate, că ei nu aşa ştiau ritualul. Şi făcură cum le era de făcut. Cu îngropatul trei zile, cu pomana şi bocetele femeilor, cu dezgropatul şi aruncatul în apă. Tot, tot, tot. Şi ce crezi? Bineînţeles că apărură mai apoi în ceva carte, ca să vezi adaptare a tradiţiilor la mediile moderne. Da trecu anu şi veni următorul iar ăia de muriră, muriră toţi în patul lor. Crezuse vidma că i-a fi înecat pe toţi la o adică.

 – Nene, tare deşteaptă nu fu nici ştima aia a ta. Ptiu, că mă muşcă unde am uitat să mă dau. Zici că şi prin pantof intră.

– Ia şi mai dă. Uite-aşa cu ştima şi aşa cu bulgarii. Ce zici, ce ne dau ăştia la prânz?