Cristina Andron

 

Arta Visatului

 

 

Motto:

                                                             A spus cândva Tochihuitzin

                                                             E şi-n viaţa lui Coyolchiuhqui.

                                                             Soseşte un ceas când ne trezim din somn

                                                             când desluşim că totul e numai vis,

                                                             că am venit în lume să visăm

                                                              şi nu-i decât o crudă amăgire

                                                             că ne e dat în lume să trăim.

                                                             Fiinţa noastră-i fragedă ca iarba

                                                             ce zmălţuieşte glia primăverii.

                                                             Din inima, din carnea noastră prind

                                                             Să încolţească flori, să crească zări.

                                                             Doar câteva-şi deschid sfios corola

                                                             Şi-apoi se pleacă veştede, înfrânte-

                                                             A spus-o cândva Tochihuitzin.

(Venim doar să visăm)

 

Până a nu citi cărţile lui Castaneda cre­deam, ca orice om normal, că cele mai mul­te imagini, simboluri din vis sunt repre­zentări personale ale individului (având legătură cu evenimente şi emoţii din viaţa de zi cu zi), dar şi reprezentări care nu au de-a face cu conştiinţa activă a individului. Acestea sunt ceea ce Carl Gustav Jung numea “imagini arhetipale”, adică imagini care fac parte din conştiinţa omenirii. Jung a dat următoarea definiţie arhetipului: “arche­types or primordial images are specific forms and pictorial relationships, which did not only consistently appear in all ages and in all latitudes, but also appear in indivi­dual dreams, fantasies, visions and ideas” (www aboutdreams.com)

Pentru Castaneda “a visa“ nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru amerindieni, cu toate că se pot găsi destule asemănări cu credin­ţele acestora. Visele au jucat un rol deter­minant în formarea religioasă şi spirituală a marii majorităţi a grupurilor nord-ameri­cane. Ele erau considerate a fi cele mai valide moduri de comunicare cu puterile spirituale şi temelia cunoştinţelor religioase. S-a dovedit însă că interpretarea şi impor­tanţa viselor era mult mai mare printre triburile nordice, în timp ce triburi cum ar fi Pueblo, Navajo sau Apache din sud vestul Americii acordau o mai mică importanţă visatului. Elevata structură a vieţii ritualice a tribului Pueblo sau complexele rituri de vindecare ale tribului Navajo nu conţineau în mod necesar recursul la vise.

Unul dintre punctele comune, care apare atât la amerindieni cât si la Castaneda, este utilizarea termenului de “putere” în cadrul întregului angrenaj de visat. Castaneda spune că puterea este ceva cu care un luptător se confruntă. În visat ai putere; poţi să schimbi lucrurile, poţi să afli nenumărate fapte ascunse, poţi să controlezi orice vrei tu. (Castaneda, 1972). Indianul Lakota, Vine Deloria, a descris miezul concepţiei amerin­dianului în acest fel: ”the Indian world can be said to consist of two basic experiental dimensions which, taken together, provided suffi­cient means of making sense of the world. These two concepts were Place and Power… Power beeing the living energy that inhabits and / or com­poses the universe, and place beeing the relationship of things to each other”. (In­dian Education in America, American Indian Science and Engeneering Society).

Conceptul de putere este important pen­tru a înţelege visele. Ştiinţa ne oferă o bună ana­logie pentru a ne ajuta să explicăm ceea ce Deloria înţelege prin Putere: gândiţi-vă la celulele din corpul uman. O celulă este alcătuită în majoritate din apă, corpul uman cuprinzând peste 90% apă. Apa este cea care inhabits and/or composes cels. Omul este compus din apă şi cu toate acestea nu este apă. Se poate la fel de bine spune că apa sălăşluieşte în om dar şi că îl compune.  Puterea  sălăşluieşte şi/sau compune univer­sul cam în acelaşi fel. Visele îşi au originea în Putere, indiferent de locul în care Puterea se află în acel moment. Visele fac legătura între lucrurile vii şi sunt sursa directă de comunicare cu puterile spirituale ale uni­ver­sului.

Europenii au devenit foarte curioşi în privinţa viselor la începutul sec al ХІХ-lea. Robert Cross Smith a fost printre primii care a declanşat nebunia viselor. Sub pseudo­nimul Raphael, el a publicat cartea The Royal Book of Dreams care a avut un succes imens. Dar abia doctorul francez Alfred Maury a elaborat arta modernă a inter­pre­tării viselor. Se spune că el a studiat peste 3000 de vise diferite crezând că stimulii externi sunt catalizatorii tuturor viselor. Convingerea că visele sunt simultane cu stimulii  i-a fost dată de un vis: a visat că fusese condamnat la ghilotină şi în momen­tul când a simţit ghilotina s-a trezit şi şi-a dat seama că o scândură din pat îi căzuse pe gât exact în momentul când el visa că fusese ghilotinat.

Mai târziu s-a dovedit că această idee ar fi relativ neimportantă, deşi nu departe de adevăr. S-a descoperit că stimulii externi declanşează visele din ultima parte a nopţii. Având în vedere că acestea sunt singurele vise pe care ni le amintim când ne trezim,  credem că ele sunt singurele vise pe care le-am avut. Psihanaliza susţine că visele ne amintesc de propriile noastre dorinţe neîm­pli­nite în viaţa de zi cu zi, care capătă o împlinire fantasmatică în somn. Pentru unii visele sunt fenomene fără sens care apar în timpul nopţii. Freud îl citează în acest sens pe doctorul Binz: “visul este un proces so­ma­tic totdeauna inutil adesea chiar morbid şi care este pentru sufletul universal şi nemurire ceea ce un teren nisipos, acoperit de bălării şi situat într-o depresiune este pentru aerul curat care îl domină din cer” (Freud, 1980,198).

Având în vedere concepţia europeană despre vis, este explicabilă percepţia pe care o are Carlos despre arta visatului în mediul  amerindian.

În concepţia lui don Juan, “visatul presu­punea cultivarea unui control deosebit asu­pra viselor, prelungit până în punctul în care experienţele avute în vis şi cele trăite în orele de veghe dobândesc aceeaşi valoare pragmatică. Afirmaţia vrăjitorilor este că sub impactul visatului criteriile obişnuite de diferenţiere a viselor de realitate deveneau inoperant “. (Castaneda, 1995c, 19).

Pentru a-i da o mai bună explicaţie, don Juan îi desenează lui Carlos o schemă cu cele opt puncte aflate pe fibrele unei fiinţe luminoase: “schema desenată pe cenuşă avea două epicentre: unul pe care il denu­mise raţiunea, celălalt voinţa. Raţiunea era legată direct cu un punct căruia i se spunea vorbire. Prin vorbire, raţiunea era legată indirect cu alte 3 puncte: sentiment, vis şi vedere. Celălalt epicentru, voinţa era legată direct cu sentimentul, visatul şi vede­rea, şi numai indirect de raţiune şi vorbire. (…) Două dintre ele, raţiunea şi vorbirea sunt cunoscute de oricine, sentimentul este întot­deauna vag dar cumva familiar; dar numai în lumea vrăjitorului devii complet informat asupra visatului, vederii şi voinţei. Iar în final la marginea acestei lumi te întâlneşti cu celelalte două. Cele 8 puncte formează totalitatea omului. (…) mi-a atins capul şi a spus că acesta este centrul raţiunii şi al vorbirii. Extremitatea sternului era centrul sentimentului, zona de sub ombilic este a voinţei, visatul era în partea dreaptă a coastelor, vederea în partea stângă. El a spus că uneori unii vrăjitori au vederea şi visatul în partea dreaptă “ (Castaneda, R 1995c, 116-118).

Don Juan afirmă că visatul este un instrument: “Visatul este un ajutor practic dezvoltat de vrăjitori (…) Bineînţeles visatul este încununarea eforturilor vrăjitorilor, folosirea supremă a nagualului.” (Castane­da, 1995c, 296). Pentru a învăţa visatul, Carlos are nevoie de trei tehnici : întreru­perea rutinelor vieţii, mersul puterii şi non-acţiunea. 

În eforturile sale de a înţelege învăţă­turile lui don Juan, Carlos ajunge în oraşul Tula. Tula fusese în trecut capitala toltecilor şi era numită Tollan. În limba aztecă, toltec era sinonim cu constructor şi arhitect. “Cea mai impunătoare construcţie de la Tula a fost ansamblul templului închinat zeului Quetzalcoatl, reconstruit în bună parte de arheologii secolului nostru. Se pot vedea şi azi cele 51 de coloane pătrate aşezate în şiruri paralele care străjuiau parcursul de acces în marele templu. Piramida templu era o construcţie cu 5 nivele, ce s-a păstrat în foarte bune condiţii timp de 1 mileniu.”  (Manolescu , 1974, 30).      Cel mai vestit şi totodată  primul stăpânitor al primei dinastii toltece a fost Quetzalcoatl. Sfârşitul dom­niei sale a venit în momentul în care Quetzalcoatl a dispărut în mare, legendă care a facilitat cucerirea Mexicului de către spanioli, întrucât indienii vedeau în ei întoar­cerea lui Quetzalcoatl. Numele Quetzalcoatl desem­nează un complex cultural re­pre­zentând simultan un nume ceresc, un personaj istoric şi o demnitate preoţească în Tenochtitlan (Lawrence, 1989, 9).

În spusele lui don Juan, piramidele re­pre­zintă o concentrare a unor energii colec­­tive magice, centrul ordinii şi stabi­lităţii. Carlos întreabă, după ce vizitase piramidele din Tula, ce reprezintă cele patru figuri de piatră care susţin piramida, iar răspunsul vine din partea lui Pablito, unul dintre ucenicii lui don Juan: “ele nu sunt bărbaţi, ci femei. Piramida este centrul ordinii şi stabi­lităţii. Figurile sunt cele 4 colţuri ale ei, ele sunt cele 4 vânturi, cele 4 direcţii, baza, fundaţia piramidei. (…) piramida este bărba­tul sprijinit de femeile sale luptătoare. (…) Atlantizii sunt nagualul, ei sunt visători”. (Castaneda, 1998, 18-19). Această formaţie în care nagualul şi echipa sa formează un cadrilater, va fi numită ulterior ”poziţia Toltecului”. O descriere asemănătoare cu des­crierea făcută de Pablito piramidelor din Tula apare în Învăţătura Hathor: „Vârful sau înălţimea constiinţei e sprijinit pe 4 puncte sau colţuri aflate la bază, fiecare din acestea reprezentând un aspect vital pentru obţi­nerea unei stări echilibrate, superioare de conştienţă“ (Kanyon & Essene, 2002, 80).

Din întregul arsenal de lucruri care trans­formă visatul în artă şamanică face parte atât poziţia pentru a intra în atmosfera propice visatului cât şi timpul. “Don Juan mi-a spus că cele mai bune rezultate le-aş obţine dacă aş sta pe o rogojină cu tălpile picioarelor unite şi coapsele atingând rogoji­na. El a adăugat că dacă intram în poziţia acea în visat corpul meu nu va cădea pe o parte ci trunchiul se va înclina în faţă şi fruntea îmi va cădea pe tălpi“. (Castaneda, 1998, 141).

Momentul cel mai propice visatului este noaptea târziu sau spre dimi­neaţă. “El spunea că deoarece trebuie să faci visatul într-un mediu social trebuie să cauţi cele mai bune condiţii de solitudine şi lipsă de interferenţă. Interferenţa la care se referea el era atenţia oamenilor şi nu prezenţa lor fizică. (…) doar tangenţial la orele când majoritatea oamenilor dorm te poţi feri de o parte din acea atenţie fixată, pentru o scurtă perioadă de timp. În aceste momente prima atenţie a celor din jurul nostru dormitează” (Castaneda, 1998, 141). 

Măiestria visatului, cum o numeşte don Juan, face parte din cele trei seturi de tehnici ale vrăjitorului, alături de măiestria stalking-ului şi de cea a intenţiei. Visatul trebuie să fie învăţat de către luptători “în timp ce se află în starea lor normală de conştiinţă“ (Castaneda, 1998, 192).

Don Juan îi explică lui Carlos că visatul îşi are originea într-o observaţie simplă: “ve­chii vizionari şi-au dat seama că, în visele lor, punctul de asamblare se depla­sează uşor spre stânga, în cel mai natural fel. Acest punct se relaxează într-adevăr când omul doarme şi toate felurile de ema­naţii nefolosite încep să strălucească “. (Casta­neda, 1998, 193). Vizionarii au fost intri­gaţi de această descoperire şi au perfec­ţionat deplasarea naturală a punctului de asamblare. Atunci când au devenit capabili să o controleze ”au numit acel control visat“ (Castaneda, 1998, 193).

Însă, ca orice descoperire, visatul are şi minusuri. ”Te previn în privinţa capcanelor visatului care sunt cu adevărat enorme, mi-a spus el. În visat nu ai cum să dirijezi mişcarea punctului de asamblare; singurul lucru care dictează aceasta mişcare este forţa interioară sau slăbiciunea visătorului” Castaneda, 1998, 195). Pentru a combate aceasta, noii vizionari au dezvoltat o cale a lup­tă­torilor, întărindu-şi forţa internă nece­sară deplasării punctului de asamblare în vise.

Punctul de asamblare se poate deplasa prin două tipuri de mişcare: translaţie şi transfer. El face parte din oul luminos (care este eul nostru energetic) şi se află la nivelul omoplaţilor. Poate fi deplasat prin curenţi de energie de obicei imprevizibili, care sunt percepuţi ca o senzaţie de tristeţe urmată de una de bucurie. Comportamentul este cu atât  mai neobişnuit cu cât punctul de asamblare este mai depărtat de poziţia sa iniţială. Punctul de asamblare se deplasează cu mai mare uşurinţă în timpul somnului, iar visele au legătură cu această deplasare. Cu cât deplasarea este mai mare, cu atât visul este mai neobişnuit. “Vrăjitorii consideră visatul ca pe o artă extrem de rafinată, arta de a disloca după dorinţă punctul de asamblare din poziţia sa obişnuită pentru a intensifica şi a extinde gama celor ce pot fi percepute“ (Castaneda, 2000,  33).

Rezultatul fixării într-o nouă poziţie a punctului de asamblare se numeşte cea de-a doua atenţie. Vrăjitorii din vechime au con­so­lidat arta visatului pe baza unor premise legate de fluxul de energie al fiinţelor uma­ne: ei au văzut că numai filamentele de ener­gie ce trec direct prin punctul de asam­blare pot fi asamblate corect în percepţie. Indiferent cât de puţin se mişcă punctul de asamblare, prin el încep să treacă noi filamente de energie care schimbă percepţia. Punctul de asamblare se poate muta cu uşurinţă. Totodată el poate fi făcut să se mişte şi în afara oului luminos. Deplasarea sistematică a punctului de asamblare se poate învăţa şi efectua prin antrenament în timpul somnului şi al viselor obişnuite.

Primul pas spre dobândirea puterii este organizarea visatului, care înseamnă stăpâ­nirea generală a situaţiei dintr-un vis. ”Don Juan definea atenţia visatului ca pe stăpâ­nirea asupra propriilor vise pe care o dobândeşte cineva atunci când îşi fixează punctul de asamblare într-o oricare nouă poziţie în care a fost deplasat în timpul viselor” (Castaneda, 2000, 37)             .                                                                                                                                              

Pentru a atinge nirvana visatului, visă­torul trebuie să deschidă şapte porţi. Prima poartă reprezintă un prag, iar trecerea tre­buie făcută prin conştientizarea unei anu­mite senzaţii dinaintea somnului adânc. Atingerea acestei porţi se face în momentul când visătorul conştientizează că adoarme. Visatul reprezintă procesul de dobândire a controlului asupra visului. Visele sunt porţi spre alte lumi. Sunt ca nişte şosele cu două sensuri: pe un sens conştiinţa trece spre alte domenii, iar pe celălalt sens cercetaşii aces­tor domenii vin în visele noastre. 

Cea de-a doua poartă a visatului poate fi trecută prin două modalităţi: “una este de a te trezi în alt vis, adică să visezi că ai un alt vis şi apoi să visezi că te trezeşti din el. Alternativa constă în a folosi elementele din vis pentru a declanşa alt vis” (Castaneda, 2000, 62). Acest lucru îmi aduce aminte de povestirea Scrisul zeului a lui Borges în care Tzinacan, magul piramidei din Quaholm, căzut în robia cuceritorilor şi aruncat într-o temniţă săpată într-o stâncă, îşi aminteşte că zeul a încifrat la începutul timpului secretul universului într-un scris rămas de atunci nedescoperit. După eforturi nenumărate îşi dă seama că scrisul secret este alcătuit din petele blănii unui leopard aflat într-o încă­pere vecină, pe care el îl zărea doar o secun­dă pe zi, când leopardul sărea spre deschiză­tură pentru mâncare. La un moment dat Tzinacan are un vis: “am visat că pe pardo­seala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent, am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit din nou iar firele se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa până când au umplut cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub apăsarea lor. Am înţeles că visez şi cu un efort uriaş m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Nenumăratul nisip mă sufo­ca. Cineva îmi spusese: nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior.               Acest vis se afla în altul şi tot aşa până la infinit.Vei muri înainte să te fi trezit cu adevărat. Atunci mi-am spus că nici nisipul din vis nu va putea să mă ucidă şi nici vise nu există care să stea înăuntrul altor vise. Atunci s-a trezit cu adevărat” (Borges, 1978, 67).

Un exemplu asemănător găsim în roma­nul lui Garcia Marquez, Un veac de singu­rătate, unde este vorba despre un vis al colonelului Aureliano Buendia: ”Într-o zi visă că intra într-o locuinţă goală, cu pereţii albi şi că îl neliniştea impresia apăsătoare că este prima fiinţă omenească care a intrat acolo. Tot în vis îşi aminti că visase acelaşi lucru în noaptea precedentă şi în cursul a numeroase nopţi din anii din urmă şi ştiu că această imagine i se va şterge din minte în clipa deşteptării, deoarece visul acela frec­vent avea particularitatea că nu ţi-l puteai aminti decât tot în vis” (Marquez, 2000, 175).

“Don Juan a spus că ceea ce face visatul este să ne confere mobilitatea necesară pentru a accede la alte lumi, prin demolarea modului nostru de cunoaştere a acestei lumi. A numit visatul o călătorie de dimensiuni de neconceput, călătorie care determină punc­tul de asamblare să se proiecteze în afara domeniului uman şi să perceapă inimagi­nabilul” (Castaneda, 2000, 95).

Vrăjitorii lui Castaneda spun că pe pă­mânt există două tipuri de creaturi: organice şi anorganice. Trecând de cele două porţi făpturile anorganice sunt invitate să îl cunoască pe visător. Atunci când visele sunt obişnuite, iscoadele sunt mai numeroase. În faza a doua a iniţierii în arta visatului, făpturile anorganice încep să apară în fiecare şedinţă de visat a lui Carlos. Pentru vrăjitorii din lumea de azi, visatul înseamnă libertatea de a percepe lumi ce depăşesc orice imaginaţie. La un moment dat Carlos are un vis cu un peşte care zboară pe o ramură menţinându-si imaginea de peşte, apoi se transformă într-o pată de lumină care îl strigă să îl urmeze într-o călătorie spre o altă lume. Carlos ajunge înăuntrul unei făpturi anorganice şi tot ce trebuie să facă pentru a rămâne acolo este să-şi spună intenţia cu voce tare.

Din lumea făpturilor anorganice vine şi emisarul visatului, despre care don Juan spune că este o proiecţie a acestor făpturi menită să îi ghideze pe cei care visează. Emisarul îi spune lui Carlos că vechii vrăji­tori au aflat tot ceea ce ştiau despre visat stând în mijlocul făpturilor anorganice. Tot emisarul îi spune că ”pentru a realiza un visat perfect primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ţi anulezi dialogul interior“. (Castaneda, 2000, 146).

Don Juan formulează regula celei de-a doua porţi într-o succesiune de trei etape: prin exersarea trecerii dintr-un vis într-altul, visătorii află de existenţa iscoadelor din alte lumi. Urmărindu-le, ei intră într-un alt uni­vers şi îi învaţă regulile. Emisarul îi spune lui Carlos că visatul ”constituie mijlocul care îi transportă pe cei care visează în această lume şi noi i-am învăţat pe vrăjitori tot ce ştiu ei despre visat. Lumea noastră este legată de lumea voastră printr-o uşă numită vis. Noi ştim cum să trecem prin această uşă, dar oamenii nu ştiu. Ei trebuie să înveţe cum se face asta” (Castaneda, 2000,  146).

Cea de-a treia poartă a visatului este atinsă atunci când visătorul se pomeneşte într-un vis uitându-se la cineva care doarme şi acel cineva este el insuşi. “La cea de-a treia poartă a visatului începi să îţi conto­peşti în mod deliberat realitatea visatului cu realitatea lumii cotidiene“ (Castaneda,  2000, 175). Visatul necesită toată energia unui om. În momentul în care în viaţa ucenicului apare o altă preocupare, el nu mai poate visa. În limbajul vrăjitorilor, “a fi preocupat înseamnă că toate sursele tale de energie sunt solicitate” (Castaneda, 2000, 184).

În altă parte Don Juan dă încă o definţie a visatului: ”procesul prin intermediul căru­ia visătorii detectează situaţiile de vis în care pot găsi elemente generatoare de ener­gie. (…) visatul este procesul prin care intenţionăm să găsim poziţii adecvate ale punctului de asamblare, poziţii care ne permit să percepem elementele generatoare de energie în condiţii asemănătoare visului” (Castaneda, 2000, 201).

Trecerea prin cea de-a treia poartă face posibile trei tipuri de călătorii: călătoria în locuri concrete în această lume, călătoria în locuri concrete în afara acestei lumi şi călătoria în lumi care există numai în inten­ţia altora.

În urma unei întâlniri cu un vrăjitor din vechime care luase înfăţişarea unei femei care se ruge într-o biserică, Carlos află că ”masculinitatea şi feminitatea nu sunt stări definitive, ci rezultatul unei acţiuni specifice de poziţionare a punctului de asamblare” (Castaneda, 2000, 255). În întâlnirea cu femeia din biserică, Carlos află despre vrăjitorii care practicau arta de a-şi proiecta propriile gânduri în visat pentru a reproduce fidel orice obiect sau punct de reper pe care-l doresc. Don Juan afirmă chiar că populaţii întregi ar fi dispărut visând în felul acesta, vizualizând şi recreând cu toţii în visat acelaşi tablou. Cu ajutorul acestei femei-şaman, Carlos trece prin cea de-a treia poar­tă a visatului.

Toate aceste treceri amintesc de visul lui Jose Aureliano Buendia, personajul lui Gar­cía Marquez din Un veac de singurătate: ”Jose Aureliano Buendia se mângâia visând un şir nesfârsit de camere, visa că se scoală din pat, că deschide uşa şi trece într-o cameră identică cu prima cu acelaşi pat cu căpătâiul din fier forjat cu aceleşi fotolii de răchită şi cu aceeaşi iconiţă a Fecioarei Tămăduirii pe peretele din fund. Din camera aceasta trecea în alta exact la fel, a cărei uşă dădea în alta exact la fel, apoi în alta exact la fel, la nesfârşit. Îi plăcea să umble astfel din cameră în cameră ca într-o galerie de oglinzi paralele” (Marquez, 2001, 93).