Andrei Simuţ
Arta Stalkingului şi lumile posibile
Carlos Castaneda este fără îndoială unul din cei mai cunoscuţi scriitori ai epocii postbelice, îmbogăţind tipologia autorului cu succes la public. Consecinţele sunt în defavoarea sa: e privit la început cu scepticism de către mediul academic (deşi i se oferă titlul de PhD după al treilea volum publicat) şi se formulează serioase rezerve în privinţa valorii cărţilor sale. Statutul său este de la început unul ambiguu, el mărturisindu-şi intenţia de a pătrunde în mediul universitar ca antropolog, dar renunţând după prima încercare (acea Structural Analysis din Teachings of Don Juan) la orice sistematizare ştiinţifică şi conceptuală a datelor culese pe teren. Prins în propriul subiect de cercetare el reuşeşte în acelaşi timp să scrie cărţi de succes, susceptibile de a fi privite ca pure fantezii. Oricine se poate întreba: în ce categorie le situăm, sunt cercetări antropologice sau o specie aparte de roman-poliţist? În ce tip de discurs le încadrăm? Avem de-a face cu: un şir de romane serializate într-un foileton în care secretul nu e aflat cu adevărat niciodată, scrierile sale având o structură de quest; un sistem filosofic pentru uzul cititorului mediu scris într-un stil nepretenţios; un jurnal în care anticalofilia e programatică, într-un refuz permanent al literaturizării şi interpretării faptelor, stilul fiind unul descriptiv, de reportaj, însumând experienţele într-o succesiune accelerată într-o manieră a la Jack Kerouac.
Voi încerca să schiţez un răspuns la aceste întrebări folosindu-mă de teoria şi semantica lumilor posibile. Premisa intrării într-o lume ficţională este suspendarea temporară şi voluntară a incredulităţii (the willing suspension of disbelief). Considerăm astfel propria lume ca făcând parte dintr-un univers care mai cuprinde şi alte lumi virtual-posibile, doar că lumea noastră cotidiană funcţionează ca bază, din care se poate accesa oricare alta prin diverse moduri. Pentru ca o lume posibilă să fie reperabilă este nevoie de un set de reguli combinatorice, de o mulţime de obiecte date şi de o intenţie configuratoare. Cărţile lui Castaneda circumscriu o structură de lumi posibile (din perspectiva cititorului), o constelaţie de lumi ce gravitează în jurul unei „lumi-baze”. Din perspectiva acesteia, Don Juan Matus este un simplu indian, privit cu suspiciune pentru ciudăţeniile sale de către Carlos. Diferenţa dintre cei doi se transcrie în modul cum privesc accesul către celelalte realităţi şi ierarhia acestor lumi: pentru Juan Matus universul se prezintă ca o supraetajare de lumi cu pregnanţă ontologică egală; Carlos consideră existenţa acestora ca pe o ipoteză fantezistă, ce poate fi uşor descalificată cu argumente raţionale. El ajunge la sfârşitul seriei de volume să împărtăşească pe deplin viziunea lui Don Juan. Acesta e unul din motivele pentru care cărţile lui Castaneda sunt într-o pierdere crescândă de verosimilitate: personajul-narator Carlos, iniţial în acord tacit cu scepticismul oricărui cititor occidental mediu, ajunge la antipodul concepţiei raţionale obişnuite asupra lumii, investind descrierile pe care le face acestor lumi posibile cu valoarea de adevăr valabil şi pentru lumea-reală-a-cărţii, deci şi pentru lumea cititorului. Acest transfer e posibil dintr-un motiv banal: pe coperta cărţilor lui Castaneda nu apare nicăieri cuvântul „roman”, „ficţiune” etc. De aceea, receptarea de tip ficţional, implicând acea „suspendare a incredulităţii” devine problematică şi suntem într-un impas de logică: nu putem stabili valoarea de adevăr a propoziţiilor ce descriu lumea lui Castaneda în lipsa unui domeniu de referinţă autonom, independent de realitatea-din-afara-cărţii. În plus, nu există distincţia între autorul empiric Carlos Castaneda şi naratorul-protagonist al propriei scrieri. Simultan, are loc un alt proces: realităţile de alt ordin care se înmulţesc pe măsură ce înaintăm în lectură se îndepărtează tot mai mult de lumea-reală a lui Carlos, deci au un grad sporit de insolit şi pentru cititor. Se poate însă presupune existenţa virtuală a unei lumi în care faptele miraculoase ale lui Don Juan Matus sau Don Genaro să se fi întâmplat. Abordarea tematistă a scrierilor sale se poate iniţia doar acceptând această premisă, care restaurează autonomia acestui univers. Mă voi strădui să demonstrez în aceste rânduri nu doar apetenţa mea pentru aceste teorii aşa cum sunt ele expuse în cartea fascinantă a lui Toma Pavel, Lumi ficţionale, ci şi modul cum ideea de lume posibilă devine tematizată de Castaneda, o problemă centrală pentru Don Juan şi strâns legată de tehnicile spirituale expuse de el, care devin porţi şi modalităţi de acces al acestor realităţi de alt ordin.
O altă problemă ce merită discutată este istoricitatea lui Castaneda , apartenenţa lui la o mentalitate clar delimitabilă temporal: mişcarea contraculturală a anilor `60 în America (Stephens, 1993, 16-20). Iată câteva puncte de interferenţă cu această perioadă: conştiinţa necesităţii de a revizui conceptul de real, care încetează a mai fi unitar, stabil, coerent (el este dimpotrivă scindat, prezintă numeroase breşe, poate fi destructurat prin diverse modalităţi), propensiunea către stări de spirit alterate (anii ´60 au fost caracterizaţi ca un timp al epifaniilor – termen foarte popular în acea vreme), refuzul programatic al raţiunii, oroarea faţă de orice tinde să se configureze într-un sistem recunoscut oficial (chiar renunţarea lui Castaneda la cariera academică e ilustrativă în acest sens), preferinţa pentru tipologia noncomformistului exclus de societate (don Juan trăieşte într-o căsuţă departe de civilizaţie şi are o constantă repulsie faţă de pragmatismul societăţii de tip occidental), dorinţa de eliberare de legăturile şi cerinţele lumii de zi cu zi (de exemplu ruptura lui Carlos sau a Taishei Abelar de modul de viaţă anterior), dorinţa de a depăşi alienarea subiectului modern prins într-o lume tehnologizată (trăirea beatitudinară a reîntoarcerii în natură, majoritatea întâlnirilor dintre Don Juan şi Carlos desfăşurându-se în spaţii sălbatice, deschise, departe de oraş), limbajul văzut ca profund viciat de ideologie, neîncrederea programatică în semnul lingvistic (teoriile lui Juan Matus despre limbajul ca reducţie şi îngustare a posibilităţilor perceptive ale omului actual) etc.
E destul de dificil să oferi o privire de ansamblu asupra celor unsprezece volume ale lui Castaneda, deoarece fiecare dintre ele este o reluare prin completare a unei perioade precise de timp, de la acceptarea ca ucenic a lui Carlos şi până la dispariţia lui Don Juan. Criteriul după care se derulează faptele nu e consecvent cel temporal, adică al fabulei, pentru că autorul fie vrea să aranjeze tematic şi structural ceva ce este în continuă procesie, fie selectează chestiuni inedite ale experienţei sale de iniţiere după raţiuni publicistice. Poate că este mai degrabă o combinaţie a acestor două intenţii. Fiecare volum încearcă să sistematizeze experienţa în raport cu nişte invarianţi ai concepţiei lui Don Juan sau a sistemului său (cuvântul nu e prea potrivit, Juan Matus nu operează cu concepte teoretice sau ştiinţifice, termenii lui sunt mai degrabă aproximări cu un grad de precizie variabil, ce trebui să înfrângă patru bariere lingvistice: dialectul Yaqui, limba spaniolă, traducerea engleză a lui Carlos şi traducerea română).
Voi încerca să prezint două structuri ce se desprind din toate aceste volume, prima fiind a procesului de iniţiere a lui Carlos, iar a doua a universului aproximat de Don Juan Matus şi a organizării lui. Una dintre ele se află în ultimul volum (Castaneda, R 2003, 213), (pe care l-aş recomanda ca primă lectură din Castaneda) unde Don Juan repetă teoria punctului de asamblare, din care deducem următoarea stratificare energetică a universului: acesta este format din miliarde de câmpuri de energie, legate între ele de fibre luminoase. La un nivel mai mic se află sfera luminoasă, „esenţa oricărei fiinţe omeneşti” precum şi punctul de asamblare, care îi permite să se conecteze la „marea întunecată a conştientizării”, prin fibrele luminoase. Acest potenţial energetic e irosit de omul obişnuit în viaţa de zi cu zi, pentru nivelul normal al conştiinţei (prima atenţie), fiind transformat în informaţii senzoriale, necesare pentru perceperea realităţii cotidiene. Omul a fost obişnuit cu această din urmă folosinţă, blocându-şi punctul de asamblare într-un loc fix de pe sfera luminoasă şi interpretând datele senzoriale într-un mod unic, reductiv, considerând realitatea derivată din el ca singura posibilă. Deci cu alte cuvinte, Don Juan face teoria lumilor posibile, fără a acorda plinătate ontologică nici unei lumi din toată mulţimea lor infinită. Accesul către o altă lume posibilă se face prin această deplasare a punctului de asamblare care presupune educarea voinţei şi stocarea de energie (dar şi conştiinţa că fiinţa omenească are o bază energetică ce trebuie valorificată altfel decât acesta a fost obişnuit de fenomenalizările istoriei omenirii de câteva mii de ani încoace). Dacă pentru teoreticienii de azi ai semanticii lumilor posibile acestea sunt de obicei lumi fictive, textuale, pentru Juan ele sunt câmpuri de energie (lumile sunt aşezate în straturi precum foiţele de ceapă (Castaneda, E 1993, 105), deci nu lumi posibile (ca pentru cititorul occidental obişnuit al textelor lui Castaneda), ci lumi ontologic reale. Dacă pentru primii o modalitate de acces este însuşirea regulilor combinatorice ale elementelor acestor lumi prin intrarea în joc sau pur şi simplu prin lectură, pentru Juan accesul la aceste lumi se face printr-o stare avansată de conştiinţă. Concret aceasta presupune perceperea nivelului energetic al lucrurilor şi conectarea la fibrele luminoase. Acţiunilor din lumea reală le corespund non-acţiuni de diverse grade de importanţă de la non-acţiunile persoanei cum ar fi ştergerea istoriei personale, pierderea importanţei de sine, dislocarea habitudinilor, visatul-în raport cu somnul, până la non-acţiuni gigantice cum ar fi piramidele (Castaneda, R 1998, 292).
Coborând acum la nivelul organismului uman, putem sistematiza scrierile lui Castaneda pornind de la premisa lui don Juan că există trei atenţii, trei stări de conştiinţă pe care omul le poate fructifica, dacă reuşeşte să îşi fisureze sistemul de interpretare asupra lumii de zi cu zi. La un prim nivel putem grupa următoarele fapte şi concepte: istoria personală, atenţia de gradul 1, lumea cotidiană primă, limbajul (semnul lingvistic, conceptele), imaginea de sine (persoana socială, construită în raport cu ceilalţi), acţiunile obişnuite cu un scop precis, intelectul (raţiunea). Toate acestea au fost desemnate de către don Juan cu termenul de tonal, adică tot ceea ce ştim, tot ceea ce ochiul întâlneşte, judecata, analiza (scepticismul lui Carlos), sinele, timiditatea, slăbiciunea, ordinea opusă haosului. Pentru a depăşi acest conglomerat de limitări, Don Juan foloseşte în iniţierea lui Carlos o serie de proceduri şi tactici. Prima este găsirea locului potrivit, de putere (Castaneda, E 1968, 16), apoi plantele halucinogene, exerciţiile de respiraţie, privirea periferică, non-acţiunile persoanei, dintre care recapitularea (amintirea tuturor evenimentelor vieţii şi dez-investirea lor de energie) şi oprirea dialogului interior, apoi, la un nivel superior impecabilitatea (folosirea corectă a energiei).
Modalităţi de a exersa cea de-a doua atenţie şi de a păşi în nagual sunt: stocarea de energie datorată impecabilităţii, oprirea lumii, stăpânirea mişcărilor corpului din vis (dreaming body), a dublului energetic şi a posibilităţii de a deplasa punctul de asamblare pe corpul luminos. Trecerea spre partea dreaptă, adică spre atenţia de gradul trei şi spre totalitate este cel din urmă şi cel mai dificil proces. Stalkingul cuprinde setul de procedee destinate pentru această trecere, precum şi găsirea porţilor spre lumea de dincolo. Aici se dezvăluie scopul luptătorului: el a stocat energia în tot acest timp pentru a putea întreprinde călătoria finală, (Castaneda, R 2003,114) de a păstra gradul de conştientizare intact la întâlnirea cu nagualul cosmic, cu „vulturul” devorator de conştiinţe, a se opune forţei lui dezintegrante. Nagualul cosmic nu poate fi descris în cuvinte sau explicat, poate fi doar experimentat, fiind localizat spre partea dreaptă. Găsim o descriere sumară a lui în Povestiri despre putere, dar abia cu Darul vulturului este aproximat cu mai mare acuitate de Carlos, care relatează experienţa trecerii zidului de ceaţă, unde se află o câmpie „oribilă”, cu o presiune extremă ce aproape îi dezintegrează corpul (Castaneda, R 1998, 241-205). Pentru a opri zidul de ceaţă e necesară un tip superior de intenţie (Castaneda, R 1998, 241). Doar prin ea se poate rezista vulturului.
Dar până la acest stadiu avansat, Don Juan a dus o asiduă luptă pentru destructurarea primului nivel al conştiinţei lui Carlos. Vom urmări în ordinea gradului de profunzime traseul iniţiatic, care cuprinde niveluri tot mai profunde din fiinţa neofitului. Problema ştergerii istoriei personale apare destul de sporadic în Teachings of Don Juan. Primul pas e estomparea scopului concret pentru care Carlos a luat contactul cu Don Juan, şi anume dorinţa de a i se furniza informaţii despre plantele halucinogene, iar acest fapt se întâmplă progresiv, pe măsură ce ei doi se împrietenesc (Castaneda, E 1968, 14), iar astfel înţelegem de ce indianul îi va spune mai târziu că amabilitatea lui n-a fost decât o mască pentru a-l face să rămână. În volumul Călătorie la Ixtlan se revine la scena întâlnirii cu don Juan şi la greutatea cu care Carlos a aflat puţinele date personale ale lui. Aici Juan îi dă o lecţie despre inutilitatea istoriei personale, faptul că aceasta încastrează omul într-o imagine unică despre el însuşi, ce va fi cunoscută de toţi apropiaţii, iar astfel omul va ajunge dependent de imaginea de neschimbat a altora despre el (Castaneda, E 1972, 27), şi va irosi o enormă cantitate de energie pentru a o menţine.
Ştergerea istoriei personale mai înseamnă şi dezrădăcinarea punctului de referinţă, ancorat în realitatea cotidiană, care îl ţine prizonier pe Carlos într-un singur sistem referenţial. Putem face o analogie cu faptul că există personaje literare captive lumii ficţionale în care au luat naştere, după cum altele se pot deplasa liber între diverse domenii imaginare (Faust, Don Quijote). Pentru cei care au contestat existenţa indianului Juan Matus, le-am putea contra-argumenta ironic că până şi faptul că e un personaj care trece dintr-o ficţiune (scepticii nu cred în veridicitatea celor narate de autor) în alta, acest fapt îl deosebeşte deja de marea majoritate a personajelor literare, conferindu-i aproape un statut real. Din alt punct de vedere istoria personală îl face pe om previzibil pentru cei din jur, ca atare claustrat în determinare, în logica propriilor acţiuni, care trebuie să se păstreze continuă.
Inaccesibilitatea, o cerinţă obligatorie pentru un vrăjitor (după spusele lui Don Juan), adică practica de a se ascunde în misterul propriei persoane şi acţiuni imprevizibile, ceea ce face ca el să nu poată fi vânat de forţele potrivnice din univers, la fel cum nici căprioarele magice nu pot deveni pradă, neavând o rutină prin care vânătorul să o poată cunoaşte (Castaneda, E 1972, 92-100). Concentrarea pe imaginea de sine îl oboseşte pe Carlos, ca atare îl face orb la semnele ce îi apar în cale (Castaneda, E 1968, 50), pe care e incapabil să le interpreteze corect, reducându-le la un numitor comun. Mescalito îi revelase posibilitatea unui alt mod de viaţă, radical diferită de cea pe care o ducea Carlos până atunci (Castaneda, E 1968, 52).
Ştergerea istoriei personale implică şi lipsa unui proiect raţional asupra viitorului prin intrarea în ecuaţie a morţii, prezentă în imediata apropiere, în cel mai nesemnificativ detaliu, fapt conştientizat de Carlos prin intermediul vederii periferice. Nu trebuie să acţionăm ca şi cum am avea siguranţa viitorului, a continuităţii noastre, pentru că „acţiunile noastre au putere când persoana care acţionează ştie că ele reprezintă ultima bătălie (Castaneda, E 1972, 117). Continuitatea produce o tensiune asupra necesităţii de a ne realiza proiectul din viitor, ceea ce ne face timizi, ne opreşte de la exploatarea destinului nostru (Castaneda, E 1972, 120). Lupta cu continuitatea se dă pe mai multe fronturi. Continuitatea explicaţiei reductive asupra lumii îi este fisurată lui Carlos încă de la sfârşitul primului volum. Acesta îl întreabă pe Juan dacă propriul sine aparţinea simultan ambelor lumi pe care le-a experimentat (visul cu Mescalito) (Castaneda, E 1968, 153). Incongruenţa devine evidentă. „The incongruency of my two versions of reality made me grapple for any kind of explanations” (Castaneda,E 1972, 128). Scopul este acela de a nu rămâne ancorat în nici una din lumile posibile (Castaneda, E 1972, 335). Întreruperea continuităţii cu viaţa precedentă de care luptătorul trebuie să se despartă îi stârneşte nostalgia. Carlos devine conştient că nu există drum de întoarcere la Los Angeles, „ceea ce a rămas acolo e pierdut pe vecie” (Castaneda, E 1972, 344). Istoria personală se compune din tot „ce iubim, sau urâm, sau dorim”, tocmai de aceea e dificil să fie lăsate în urmă. „Vrăjitorul începe drumul său înapoi, spre casă , ştiind că nici o putere de pe pământ, nici chiar moartea lui nu-l va trimite la locul, la lucrurile şi la oamenii pe care i-a iubit” (Castaneda, E 1972, 346)
Legătura între ştergerea istoriei personale şi pierderea importanţei de sine e reflectată de următorul citat: „A warrior doesn´t know remorse for anything he has done, because to isolate one`s acts as being mean, or ugly, or evil is to place an unwarranted importance on the self” (Castaneda, E 1972, 224). Se transgresează de fapt concepţia antropocentrică occidentală, omul fiind situat într-o reţea de obiecte şi fenomene cu un grad aproape identic de însufleţire (Castaneda,E 1972, 121). Deşi foloseşte un mijloc de dislocare a percepţiei (planta „devil`s weed”), aceasta poate acţiona în sens contrar celui dorit de Juan, care îl avertizează că planta e periculoasă, orbindu-l cu ambiţie, iar acesta nu este un mod corect de a învăţa (Castaneda, E 168, 161). Don Juan recunoaşte apoi faptul că a căzut la rândul său în capcana acestei plante în tinereţe, când încerca să impresioneze pe cei din jur cu fapte de un eroism impresionant, irosindu-şi inutil energia (Castaneda, E 1976, 66). Această pierdere a importanţei de sine are până la urmă o importanţă pragmatică, de stocare a energiei. „Juan´s argument was that most of our energy goes into upholding our importance. This is most obvious in our endless worry about the presentation of the self, about whether or not we are admired or liked or aknowledged. He reasoned that if we were capable of losing some of that importance, two extraordinary things would happen to us. One, we would free our energy from trying to maintain the illusory idea of our grandeur; and, two, we would provide ourselves with enough energy to enter into the second attention to catch a glimpse of the actual grandeur of the universe” (Castaneda, R 1997,37). Mai simplu spus, „impeccability is nothing else but the proper use of energy”. Sau „the action of rechanneling that energy is impeccability” (Castaneda, E 1985, 17). Se pare că nu există o sursă externă de impecabilitate decât însăşi persoana luptătorului: „The warrior seeks impeccability in his own eyes and calls that humbleness. The average man is hooked to his fellow men, while the warrior is hooked only to infinity” (Castaneda, R 1976, 127). Impecabilitatea vine din conştiinţa luptătorului că trebuie să fie pregătit energetic oricând pentru a se confrunta cu călătoria finală spre forţa dezintegrantă a vulturului. Don Juan îi regizează câteva pilde ce trebuie interpretate analogic de către Carlos în sensul prefigurării morţii care îl aşteaptă: „părea că mă priveşte şi, pentru o clipă, am simţit că a devenit conştient de prezenţa mea, probabil aşa cum eram şi eu conştient de moartea mea.(…)Am avut un moment de exaltare. Eu şi gândacul ne aflam la egalitate. Nici unul dintre noi nu era mai bun decât celălalt. Moartea noastră ne făcea egali” (Castaneda, E 1972, 78). Tot aici trebuie amintită urmărirea şoimului din copilărie: „tu erai băiatul care a practicat urmărirea şi a aşteptat atent, aşa cum aşteaptă moartea: ştii foarte bine că moartea e în stânga ta, la fel cum erai şi tu în stânga şoimului alb” (Castaneda, E 1972, 57). Avertismentul lui Juan sună clar: „cum te poţi simţi atât de important, când ştii că moartea îţi dă târcoale” (Castaneda, E 1972, 58).
Oprirea continuităţii imaginilor despre sine, a istoriei personale se coroborează cu oprirea discursului interior prin punctul de ruptură teoretizat de Don Juan alături de tăcerea interioară „Vrăjitorii nu sunt persoane. (…)continuitatea vieţii lor trebuie să înceteze pentru ca tăcerea interioară să se instaleze şi să devină o parte activă a structurii lor interioare. Este foarte important ca tu însuţi să ajungi la acel punct de ruptură sau ca tu să-l creezi artificial şi inteligent.(..) Punctul de ruptură constă în a-ţi întrerupe viaţa aşa cum o ştii tu (…) Trebuie să-ţi părăseşti prietenii pentru totdeauna” (Castaneda, R 1998, 129). Cel mai dificil este să ai dorinţa schimbării, iar din acest punct de vedere Carlos este un ucenic extrem de neîndemânatic şi încăpăţânat. Taisha Abelar se descurcă mult mai bine la acest capitol, lăsând în urmă viaţa anterioară cu mult mai mare uşurinţă (Abelar, 1995, 57) .
Lovitura de graţie dată lumii obişnuite a lui Carlos este oprirea dialogului interior. We talk to ourselves incessantly about our world. In fact we maintain our world with our internal talk. And whenever we finish talking to ourselves about ourselves(…) the world is always as it should be” (Castaneda, E 1971, 58). Poarta către a doua atenţie se deschide: „When a warrior learns to stop the internal dialogue, everything becomes possible; the most far-fetched schemes become attainable” (Castaneda, E 1976, 129). Puterea tăcerii face ca judecata să fie suspendată, iar informaţia senzorială care emană din univers încetează să mai fie interpretată de simţuri. Este momentul în care cunoaşterea încetează să mai fie forţa care prin repetiţie decide natura lumii”. Tăcerea interioară se acumulează interior sub forma unui miez, şi este aspectul specific al căutărilor tehnice ale indienilor din Mexic. Prin procesul de ruptură lumea este destructurată, iar apoi restructurată după bunul plac al vrăjitorilor (Castaneda, E 1998,126).
O ultimă tehnică de o importanţă covârşitoare pentru eliberarea totală de prima atenţie şi pregătirea stocului energetic viitor este recapitularea. „Don Juan had given me very detailed and explicit instructions about the recapitulation. It consisted of reliving the totality of one´s life experiences by remembering every possible minute detail of them. He saw the recapitulation as the essential factor in a dreamer´s definition and re-employment of energy. The recapitulation sets free energy imprisoned within us, and without this liberated energy dreaming is not possible.”(Castaneda, E 1993, 148). Procedeul recapitulării e trăit prima dată ca un efect al plantelor halucinogene: „every memory came back to me at once, and suddenly all was clear in my mind”( Castaneda, E 1968, 42). Prima amintire eliberată de energia stocată în ea este cea a tatălui stând în mijlocul unui câmp ce se transformă în casa copilăriei sale (Castaneda, E 1968, 147). Acest fapt ne poate duce la interpretări psihanalitice, care l-ar putea vedea pe don Juan ca un substitut al imaginii tatălui real, hrănită de traume reale. Acestei interpretări i-ar rezista însă realitatea textului care descrie în nenumărate rânduri histrionismul lui Don Juan dar şi faptul că îndărătul ei se ascunde forţa impersonală a vrăjitorului, nu una protector paternă. Recapitularea e un simulacru de conştiinţă, „vulturul poate fi satisfăcut cu o recapitulare completă în locul conştiinţei (Castaneda, R 1998, 289) şi duce în cea de-a treia atenţie. Recapitularea este singurul exerciţiu pe care se concentrează Taisha Abelar în compania Clarei Grau, exerciţiu care cuprinde etape şi procedee aproape identice cu cel folosite de Don Juan: lăsarea în urmă a vieţii personale de până atunci, găsirea locului de putere, (grota) un exerciţiu de respiraţie ce presupune dirijarea ei de-a lungul întregului corp, până la extremele sale (Abelar, R 1995, 63). Am putea ordona tehnicile spirituale astfel: (1) ştergerea istoriei personale, (2) pierderea importanţei de sine (3) impecabilitatea (4) lipsa de compătimire faţă de sine şi faţă de celălalt (impersonalizarea), (5) recapitularea, (6) punctul de ruptură, (7) oprirea dialogului interior, (8) tăcerea interioară, (9) mutarea punctului de asamblare.
Punctul final al procesului iniţiatic a lui Carlos este revelaţia despre emanaţiile vulturului. Esenţa acestor fibre energetice este însăşi temporalitatea: „timpul este esenţa atenţiei; emanaţiile Vulturului sunt formate din timp; când cineva intră într-un aspect avansat al celuilalt eu se familiarizează cu timpul” (Castaneda, R 1998, 307). Mai departe, i se explică lui Carlos că: „roata timpului e ca o stare de conştiinţă avansată care este o parte a celuilalt eu, aşa cum partea stângă a conştiinţei este o parte a eului de zi cu zi şi poate fi descrisă fizic ca un tunel de mărime şi adâncime infinite; un tunel cu braţe care reflectă. Fiecare braţ este infinit şi există un număr infinit de braţe. Fiinţele vii sunt obligate de forţa vieţii să privească un singur braţ. A privi la el înseamnă a fi prins de acel braţ, a trăi acel braţ” (Castaneda, R 1998, 307). Pare o perspectivă sumbră pentru cititorul ce n-a semnat pactul ficţional. Acest pasaj citat mai sus ne poate pune pe gânduri, e un exemplu de relativizare a graniţelor dintre aşa-zisa ficţiune a lui Castaneda şi realitatea fiecărui cititor. Un alt detaliu aparent nesemnificativ dar care proiectează o neaşteptată coerenţă asupra tuturor volumelor îl găsim în Călătorie la Ixtlan, tocmai în capitolul cu numărul 13, unde Don Juan are o premoniţie referitoare la moartea lui Carlos, folosind metafora „ultimului dans” al luptătorului şi arătându-i locul precis al întâlnirii lui Carlos cu moartea (o margine de prăpastie) (Castaneda, E 1972, 153). Tot procesul iniţiatic are ca scop tocmai pregătirea acestei întâlniri, mai precis a „saltului în abis”, o trecere în lumea de dincolo în urma căreia corpul energetic a lui Carlos trebuie să se menţină intact. În ultimul volum scris de Castaneda (Latura activă a infinităţii), acesta revine la descrierea aceluiaşi loc al morţii, acea margine a prăpastiei de unde Carlos face saltul în abis şi se întoarce în Los Angeles, în apartamentul locuit cândva, descrie nişte senzaţii ciudate, care parcă prelungesc ultime licăriri ale simţurilor din timpul vieţii: nu poate simţi căldura apei din baie, mintea îi este complet goală, conştient că arată ca o fantomă, continuând să aibă senzaţii foarte clare, care pătrund în corpul său ca printr-o hologramă. Are pentru prima oară senzaţia inutilităţii oricărei explicaţii, conştiinţa că a ajuns poate la esenţa vrăjitoriei, care constă în întreruperea continuităţii. Apoi este văzut de un nebun într-un restaurant, care o ia la fugă îngrozit, conştientizând un adevăr care inaccesibil oamenilor obişnuiţi . Cu această imagine se încheie lungul periplu al cititorului prin acest univers halucinatoriu, Castaneda moare în 1998, la puţină vreme după ultimul volum publicat, volum care se dorea o recapitulare a tuturor evenimentelor vieţii, şi care se încheie cu descrierea propriei morţi.
Cititorii sceptici ai lui Castaneda şi-ar putea relativiza neîncrederea pornind de la această ficţiune care pare a-şi transgresa propriile limite „de hârtie”, ieşind în realul extraficţional. Cititorilor creduli, prea dispuşi să le citească în adevărul lor literal, li se pot recomanda câteva exerciţii de luciditate critică: o lectură atentă a inconsecvenţelor mărunte ce minează din interior acest univers ficţional de la un volum la altul; un excurs prin bibliografia ce demontează „mitul Castaneda”.