Argument

Cercetarea cuprinsă în acest volum a constituit o provocare şi un experiment, mai exact o autoprovocare şi un autoexperiment la care s-au supus (au fost supuşi) toţi autorii textelor. Ea s-a desfăşurat în cadrul unuia din programele Centrului de Cercetare a Imaginarului, şi anume cel de Literatură onirică. Acest program a mai organizat, în 2003-2004, un Cerc de creative writing având drept temă poezia halucinatorie şi delirantă, condus de Ruxandra Cesereanu. În ultimii doi ani, sub umbrela sa am iniţiat o altă cercetare, un curs-dezbatere sub titulatura ”Imaginarul şi stările alterate de conştiinţă” în care au fost antrenaţi masteranzii din ultimele două serii ale Masteratului ”Istoria imaginilor – Istoria ideilor” de la Facultatea clujeană de Litere.

Tema acestor serii de dezbateri a fost ceea ce am putea numi Şamanismul postmodern sau Neoşamanism, mai concret seria cărţilor de iniţiere publicate între 1968 şi 1998 de către Carlos Castaneda. În cele paisprezece săptămâni ale primelor semestre ale celor doi ani, după câteva seminarii dedicate şamanismului tradiţional, aşa cum este prezentat acesta de către un Mircea Eliade, Laurence Delaby sau Roberte Hamayon, am luat în discuţie, rând pe rând, progresiv, cele unsprezece volume care alcătuiesc saga castanediană (titlurile acesteia precum şi întreaga bibliografie folosită de micul nostru focus-grup este sintetizată în finalul corpusului de studii şi comentarii din acest volum).

A aborda cărţile lui Castaneda a ridicat mai multe tipuri de probleme de poziţionare profesională şi umană. După cum se ştie, Castaneda este unul din întemeietorii unei adevărate religii de factură New Age, care pretinde că a fost iniţiat într-o formă extraordinar de sofisticată de vrăjitorie sau de şamanism de către un amerindian numit Juan Matus. ”Învăţăturile lui don Juan” au fascinat şi continuă să fascineze milioanele de cititori din întreaga lume şi mii de adepţi şi practicanţi ai ”paselor magice” predate în Şcoala de Tensegritate din Los Angeles. Pe cât de mare este însă emulaţia mistică a publicului aşa-zis ”naiv”, pe atât de vehementă a fost contestaţia antropologilor şi etnologilor, a mediilor academice, a publicului avizat în general. Deşi Castaneda pretinde că reproduce fidel experienţe reale, diverşi autori au pus în evidenţă incongruităţile şi inconsecvenţele relatărilor sale, acuzându-l că ar fi inventat în cea mai mare măsură tot ceea ce prezintă drept fapte autentice, deci că ar fi un şarlatan şi un excroc sau, în cel mai bun caz, un autor de ficţiune.

O primă provocare a fost ridicată de chiar acest scandal. Dacă volumele lui Castaneda sunt inventate, înseamnă că ele decad din categoria de documente etnografice, fără să acceadă însă nici la cea de romane, rămânând în afara atât a discursului ştiinţific cât şi a celui estetic. Teama care s-ar putea naşte este că abordarea unor asemenea texte îi declasează pe cercetători, care, în loc să analizeze fie documente antropologice valide fie literatură ”serioasă”, intră în capcana unui fals subcultural, a unui kitsch religios. Răspunsul este totuşi simplu. După cum ştim, valoarea scăzută sau nulitatea unui produs literar nu implică lipsa de profesionalism a analistului său, după cum nici valoarea textelor analizate nu garantează automat calitatea analizei. Desigur, este mai securizant a face cercetări pe volume care fac parte din literatura ştiinţifică acreditată sau din canonul estetic, comentariile se vor aşeza de la sine sub blazonul operelor comentate şi se vor molipsi întrucâtva de nobleţea acestora, în timp ce această garanţie nu există în cazurile în care cercetătorii se aventurează în ape tulburi şi scandaloase. Dar chiar aceasta este provocarea: adevărata dovadă a calităţii de analist o poţi face abia atunci când demonstrezi că eşti capabil să rămâi un profesionist chiar dacă analizezi un text contestat, cu probleme.

A doua provocare vine din faptul că, pentru o abordare eficientă, fără simplificări şi soluţii rapide, trebuie găsite şi puse la lucru instrumente şi hermeneutici cu atât mai elaborate cu cât textele respective sunt mai suspecte şi mai confuze (sau curajoase) în raport cu domeniile şi disciplinele existente. Or cărţile lui Castaneda rezonează şi chiar au folosit drept rampă de decolare unele din ideile şi metodologiile cele mai avansate şi în acelaşi timp controversate din antropologia şi filosofia americană contemporană, cum sunt etnometodologia, studiile emice sau filosofiile antirealiste. Toate acestea presupun eforturi considerabile şi programatice de deconstrucţie a sistemelor şi tiparelor primite şi de autochestionare a poziţiei adoptate de cercetător.

A treia provocare depăşeşte chestiunile legate de statutul şi instrumentele noastre profesionale şi ne vizează în calitatea noastră de oameni. Reale sau inventate, ”învăţăturile lui don Juan” se constituie într-o antroposofie destul de îndepărtată de vulgata concepţiei occidentale despre univers. Ele activează fantasme mitice şi ritualuri psihice pe care omul modern le-a refulat de câteva secole încoace, trezind aşadar rezistenţe epistemologice şi psihanalitice. Celor două mari categorii de cititori ai cărţilor lui Castaneda, credulii şi scepticii, scot la iveală falia uriaşă, trasată de însuşi ”bunul nostru simţ”, ce provoacă tensiuni schizoide în omul contemporan, dintre gândirea magică şi cea pozitivă.

Miza centrală a demersului nostru a fost aceea de a evita căderea nepremeditată în una sau cealaltă din aceste două atitudini conflictive, şi anume cea a entuziasmului nediscriminatoriu ce îi caracterizează pe fanii lui Castaneda, respectiv a respingerii dispreţuitoare pe care o afişează detractorii săi. Această dihotomie ni se pare că sărăceşte înţelegerea fenomenului Castaneda, că ne face să pierdem capacitatea de a surprinde nucleul de numinosum real care iradiază din scrierile sale, fie ele relatări adevărate sau ficţiuni romaneşti. Într-o epocă în care imaginea mediatică tinde să se substituie lumii din fundal, în care ficţiunea creează realităţi şi ficţionalizarea devine un instrument epistemologic, mai important decât a decide dacă Juan Matus a existat sau nu, dacă Castaneda minte sau nu, este a analiza mecanismele psihologice şi sociologice, dar şi filosofice şi religioase, prin care mesajul său reuşeşte să atingă o fibră profundă din noi înşine, obligându-ne la reacţii din cele mai vehemente, de la participare mistică la speranţă frustrată, de la fantasme magice la scepticism revoltat.

Din acest deziderat decurge şi aspectul experimental al demersului nostru. Dacă aceste cărţi ies atât în afara cercetării ştiinţifice cât şi a celei literare, vizând existenţialul sau umanul din noi, atunci cea mai apropriată atitudine este cea definită în antropologia contemporană drept ”cercetare participativă”, în care subiectul experimentează efectele provocate asupra lui însuşi de obiectul cercetat. Desigur, în cazul nostru obiectul nu a fost unul etnografic, cel descris de cărţile lui Castaneda (vrăjitoria indienilor din Mexic), ci unul textual, cel reprezentat de cărţile lui Castaneda. O asemenea lectură participativă implică o activare simultană în subiectul experimentator atât a lectorului naiv, care reacţionează ingenuu, cât şi a celui avizat, care notează reacţiile primului fără să le inhibe.

Şi dacă, la o primă aproximare, pentru oricine se aproprie întâia oară de cărţile lui Castaneda, lucrurile par să se clarifice rapid într-o decizie limpede (cred sau nu cred), la o zăbovire mai îndelungă ele devin mai complexe şi poate chiar nebuloase. Ceea ce bunul simţ pare să ne dicteze cu naturaleţe (”E imposibil ca ceea ce povesteşte Castaneda să fie adevărat”), se dovedeşte mult mai problematic când în spatele respingerii raţionale descoperim spaime şi cenzuri nemărturisite. Un bun instrument de măsură a încărcăturii inconştiente care apasă asupra atitudinilor şi gesturilor noastre aparent cele mai raţionale îl constituie denegarea freudiană, teoretizată de psihanalişti contemporani sub forma ”Ştiu foarte bine că…, şi totuşi…”. Câtă vreme ne aflăm în Universitate, ştim foarte bine cu toţii, nu e aşa?, că nu există fantome şi viaţă după moarte, şi totuşi toţi dintre noi suntem posesorii unui mic stoc de întâmplări paranormale de povestit la o cină între prieteni…

Volumul de faţă este aşadar rezultatul acestor lecturi participative a volumelor lui Castaneda făcute în cele două focus-grupuri reprezentate de seriile de masteranzi de la ”Istoria imaginilor – Istoria ideilor” din 2003-2004 şi 2004-2005. După studiul meu monografic, am grupat textele rezultate în două secţiuni. Prima secţiune cuprinde analizele care problematizează poziţia subiectului în raport cu obiectul lecturii, implicarea lui în mesaj, reacţiile sale ingenue şi teoretice. Cea de-a doua secţiune a urmărit să ordoneze tematic sistemul antroposofic al lui Castaneda, care se instituie într-un adevărat microunivers autonom şi consistent, indiferent de condiţia lui de relatare fidelă a unor experienţe reale sau de invenţie literară, cu resorturi psihanalizabile sau scopuri josnice, de excrocare şi manipulare a publicului. Studiile din această a doua secţiune decupează principalele concepte şi simboluri care constituie osatura ”învăţăturilor lui don Juan”. În locul unei concluzii, ceea ce se poate spune despre cărţile lui Castaneda este că ele reprezintă o adaptare postmodernă, un upgrade, a şamanismului tradiţional la mentalitatea scientistă şi psihologizantă a omului contemporan.

Corin Braga