Nicoleta Pălimaru
Al. Fadeev: Ultimul din Udeghe
Romanul lui Alexandrovici Fadeev, Ultimul din Udeghe, scris între anii 1930-1936 şi proiectat de autor în patru părţi, ultima neterminată, a apărut în româneşte la Editura Cartea Rusă, 1951, în traducerea lui Radu Tudoran şi a Mariei Vlad.
Mergând pe linia marxist-leninist-stalinistă, autorul intenţiona să arate “marele adevăr al veacului”, în numele căruia se sacrifica persoana umană (divinitatea era obliterată demult). Întreg romanul stă sub semnul mutaţiilor: asistăm la deplasarea accentului de pe estetic pe ideologic (astfel se defineşte realismul-socialist); se înregistrează preeminenţa colectivităţii asupra individului, acesta din urmă fiind pus între paranteze; desacralizarea ia locul sacrului; minciuna este pusă mai presus de adevăr, teama învinge libertatea etc. Răsturnarea imaginilor are drept consecinţă crearea omului nou, produs al ideologiei comuniste, care trăieşte prolix între “ceea-ce-este” şi “ceea-ce-se-spune-că-este” (Carmen Muşat).
În roman vem de-a face cu o criză de realitate provocată de Puterea comunistă, căreia nu-i rezistau “duşmanii de clasă”. Momentul desfăşurării acţiunii este precizat încă din partea întâi a romanului: ne aflăm în primăvara anului 1919, în toiul mişcării de partizani din Siberia, când Filip Martemianov – personajul care îşi face din comunism un deziderat al vieţii – împreună cu Serioja Costeneţchi, străbat satele “să călăuzească alegerile pentru Congresul regional al răsculaţilor”.
Din marea galerie de tipuri care cuprinde reprezentanţi ai tuturor claselor şi păturilor sociale (ţărani, muncitori, trădători, fabricantul Ghimmer, slugi cu universuri proprii) se desprind două figuri ce ocupă întregul spaţiu al romanului: e vorba de Lena – a cărei vaţă nu prinde rădăcini în exterior şi de Searl – emblema poporului udeghean.
Morbul comunist a ocolit-o pe Lena, făcând-o să trăiască hiatusul ontologic dintre “afară” şi “înlăuntru”. Dacă societatea în care trăieşte a abandonat realul, făcând loc imaginaţiei utopice (după observaţia lui Wunnenburger ea se raportează la producţiile plate şi stereotipe ale unor tulburări psiho-patologice), în fiinţa ei interioară trăieşte realul. Este singura parte nevătămată de istorie, nepervertită, cu o sinceritate nealterată. Absenţa Lenei de la evenimentele politice îi adânceşte preocupările intelectuale: ia lecţii de pian, participă la spectacole, pictează (“focul artei puse stăpânire pe ea treptat…”), are frământări, crize interioare, chiar şi o tentativă de sinucidere.
Încadrând descrierea în registru psihologic: deşi misterul femeii, al dragostei lipseşte cu desăvârşire din roman (imaginile de acest fel fiind, pentru literatura de tip nou, degradate), autorul o prezintă pe Lena îndrăgostită de un tânăr a cărui iubire este ambiguă. De fapt, scriitorul pune în scenă două tipuri de iubire: a Lenei, sinceră, fără implicare în politic şi a lui Langovoi, pentru care iubirea e o datorie. De aceea Lena, într-un acces de furie, îi va spune: “… nu se poate să dai în acelaşi timp poliţe şi pentru nobleţe şi pentru ticăloşie: una din ele va rămâne neplătită”.
Personajul nostru feminin trăieşte ca o exclusă, viaţa ei este “ailleurs” (folosind o sintagmă kunderiană): “…îşi dădea seama de lipsa de sens a existenţei, prin deplina şi necruţătoarea ei singurătate în lume… se văzu exclusă din acea deşartă agitaţie de fiecare zi, care înainte crea aparenţa vieţii”.
La antipod se situează Searl, “eroul civilizator”, în sensul că este purtătorul şi institutorul unei civilizaţii utopice. Poporul udeghean – născut din mit şi păstrând dimensiuni mitice, în universul căruia circulă şamanii şi vrăjitorii – este pe cale să dispară dacă nu va adera la ideile comuniste de progres şi civilizaţie. Searl, demiurgul prometeic, trebuie să schimbe întreaga orânduire a vieţii poporului udeghean, să traseze noi coordonate ale istoriei: “Vorbea de acel ţel cu o emoţie creatoare, de bună semă aceeaşi emoţie încercată şi de primul om care îmblânzise focul sacru ca să-şi gătească hrana, şi de născocitorul maşinii cu vapori”.
Searl, şi prin el poporul udeghean, este învăţat de către exponenţii comunismului, Martemianov şi Serioja, că Dumnezeu nu are ce căuta în acest proces înnoitor al civilizaţiei. Excluzându-l pe Dumnezeu, este exclus de fapt omul. Întâlnim aici o opoziţie evidentă între mit şi utopie – devenită şi ea un mit ce ţine de registrul politic; de fapt, prin scenariul romanului, unde se întâlnesc două tipuri de cultură, cu două tipuri diferite de temporalitate, suntem martorii profanării tezaurului mitic atemporal al poporului udeghean de către civilizaţia de tip comunist. Comuniştii doresc deconectarea udeghenilor de la lumea simbolurilor şi a miturilor care le aparţin din timpuri imemoriale, de unde se naşte o dramă individuală şi una colectivă.
La Fadeev eroul “revoluţionar” Searl (dar nu numai el) este purtăturul utopiei; prin el se instituie opoziţia între vechea lume şi cea nouă. Desacralizarea sfărâmă matricea imaginaţiei şi anulează funcţia onirică. Personajele nu visează, nu se pot întoarce în trecut, ca şi cum ar experimenta o dimensiune mitică, ci ele trăiesc în mod imperativ în paradisul real, dominat de fericirea colectivă a unui timp ideologic a cărui plenitudine nu a fost atinsă încă. Fericirea este proiectată întotdeauna în roman în viitor, ea nu cunoaşte timpul trecut sau prezent: “Fericirea stă tocmai în ceea ce trebuie atins, în ceea ce trebuie dobândit”, va spune unul dintre personaje.