Masă rotundă omagială:

 

                         Adrian Marino la optzeci de ani

 

 

Adrian Marino:

Eu reprezint – prin forţa biologică a lucrurilor, nu prin alte merite – o altă fază a comparatismului românesc. Am activat într-un cu totul alt context, într-o cu totul altă formă de organizare, cu totul alte eforturi şi rezultate şi mă bucur că se află printre noi o veche colaboratoare a noastră, doamna Irina Bădescu, care este martor ocular al eforturilor noastre din perioada Cahiers roumaines d’études littéraires, care apărea foarte, foarte greu şi care a fost sub „conducerea“ mea vreo zece ani.

Trebuie să ştiţi că a existat în România o vreme – toate astea se petreceau cu patru decenii în urmă, ceea ce este foarte important; trăim un alt context politic, ideologic şi cultural; sîntem într-o altă fază, o cu totul altă fază, care nu are nici o legătură cu ce se întîmplă acum – exista, totuşi, din motive de imagine externă, un comitet naţional, Comité National de Littérature Comparée, care era afiliat unei Académie de Sciences Sociales et Politiques. Programul său era revista Synthesis, pe care nu ştiu dacă mulţi dintre dumneavoatră au văzut-o – unii au văzut-o, alţii nu –, realizată de colegul nostru regretat Alexandru Duţu şi prezidată de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Eram afiliaţi prin Synthesis Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a lui Mihnea Gheorghiu. În acelaşi timp, printr-un sistem vechi de relaţii – pentru că România este, să ştiţi, ţara relaţiilor, ţara unde totul este personalizat! – cu o expresie splendidă a lui Tismăneanu, apărută într-o carte: „cumetria-patria-anarhia“ (e foarte bună expresia!) – noi am reuşit să facem ceva, şi anume la Editura Univers am reuşit să facem o pseudo-revistă care se cheamă Cahiers roumains d’études littéraires, care nu avea statut de revistă, ci de culegere periodică de studii. Eu i-am dat o orientare comparatistică şi am făcut numere monografice – toate numerele erau consacrate unei teme. Sumarul era tematic, după aceea urma cronica traducerilor, unde recenzam cărţi de autori români traduşi în străinătate.

Deci, cam astea au fost „organele“ prin care comparatistul român – sîntem în ’69, sîntem în ’82 – se exprima. Sîntem într-o fază de blocadă totală în Occident şi prin acest subterfugiu, prin aceste două mici subterfugii, România, de bine, de rău, avea nişte mici relaţii internaţionale. Pot să vă spun că acest Cahiers roumains… a avut un anumit ecou, a fost singura revistă românească ce avea la Biblioteca Naţională de la Paris o casetă personală, particulară. Asta era situaţia pînă în ’89; după aceea nu am mai verificat. Deci acesta ar fi cadrul instituţional al vechiului comparatism. Ar fi multe de spus, cîte reclamaţii aveam, cîte handicapuri, cîte eforturi, cîte relaţii personale intrau în joc. Esenţialul este că, de bine, de rău, această revistă a apărut timp de zece ani şi este o mică realizare, nu exagerez deloc importanţa ei.

În acelaşi timp trebuie să vă spun şi politica mea personală, de ce m-am implicat în această aventură; pentru că a fost o aventură care m-a costat şi timp, şi bani, şi reclamaţii, şi anchete şi aşa mai departe. Trec peste asta. Era pentru mine o metodă de a ieşi din izolare. E foarte important acest lucru; pentru mine comparatistica a reprezentat o metodă de a sparge o gheaţă, de a ieşi în lume, de a sfida cenzura, pe căi oarecum semilegale-semiilegale şi, în acelaşi timp, de a mă exprima liber – era o formă de manifestare liberă. În acest cadru, prin aceste legături, eu am devenit timp de opt ani – şi cînd vorbesc despre mine, fatalmente, vă rog să mă scuzaţi, devin megaloman şi narcisist! – opt ani am fost membru în comitetul internaţional al Association de Littérature Comparée, care scotea o serie de volume care se chemau Histoire comparée des littératures du monde européen. Unul dintre ele este Les avangardes européenes du XX-ème siècle, al cărui al doilea volum este aproape în întregime scris de mine, carte din păcate necunoscută în România. După cum total necunoscută în România este şi această carte cu cheie: Etiemble ou le comparatisme militant. Am luat ca emblemă şi ca pavăză de protecţie numele şi activitatea comparatistului francez Étiemble şi am publicat cartea semiclandestin la Gallimard. Étiemble ou le comparatisme militant a apărut în 1982. Sumarul este exploziv, de aceea n-am avut curajul s-o pun în circulaţie, s-o fac publică. Vă citez două-trei capitole: ”Contra imperialismului”, ”Internaţionalism”, ”Relation et change”, ”Cooperation” şi un capitol cu totul exploziv, ”Communication libre”. Sîntem în 1982, este o mică dată de istorie literară. Gallimard nu era chiar o editură banală. A apărut foarte repede şi asta era oarecum în apărarea noastră. Pe baza acestei versiuni franceze s-a făcut şi o versiune japoneză: primul critic român tradus în Japonia.

Pentru mine, mai important decît toate aceste lucruri, care ţin de bibliografie, este starea de spirit. Starea de spirit mă împingea, deci, să sparg o blocadă, să menţin comunicarea cu străinătatea, să pot participa la congrese internaţionale, să colaborez la publicaţii străine (această carte a avut aprobări legale pentru trei capitole şi unul este clandestin sau semiclandestin, cum vreţi să-i spuneţi) şi în felul acesta noi ne-am realizat un anumit ideal de europeism, de solidarizare cu cultura Europei occidentale.

Eu am făcut comparatistică şi teoria literaturii şi ceea ce am mai făcut ca o formă de supravieţuire intelectuală. Nu uitaţi că eu veneam de unde veneam şi trebuia să mă fac suportat şi tolerat în limitele publicistice ale epocii. Din ’63 şi pînă acum eu nu am ocupat nici un post, am fost liber profesionist integral, n-am semnat nici un stat de plată şi nu am avut o carte de muncă pînă astăzi. Sigur că în ultima perioadă au început să-mi vină tot felul de oferte, după mine extravagante… Mă sună preşedintele la 10.30 şi-mi oferă un post de ambasador. Îi spun: „Domnule preşedinte, vă mulţumesc dar, totuşi, la vîrsta mea nu sînt tocmai chemat pentru aşa ceva şi apoi ambasadorii dvs. au o anumită structură.“ La început am crezut că e o farsă, dar nu, era preşedintele Constantinescu, pe care îl cunoşteam încă din 1992, cînd am primit un premiu la Salonul de Carte de la Oradea, premiu pe care l-am oferit Alianţei Civice…, mă rog, fantezii… Ştiţi ce mi-a răspuns preşedintele? „Domnule, ai dreptate, dar am început să schimbăm ataşaţii militari!“. Nu e totuna, cînd domnul şofer de la Ambasadă e colonel! Nu merge în felul ăsta, nu merge! Eu nu am ce căuta în mediul ăsta, nu am ce căuta în Academia Română, în legătură cu care s-au făcut mari presiuni pe două linii: şi pe linii literare, şi pe linii politice şi acum au mai venit încă două oferte de Honoris Causa. Mersi, nu servesc! Eu am fost un personaj particular, ciudat, extravagant sau cum vreţi să spuneţi, însă independent. Am multe păcate, dar cel puţin pe acesta nu l-am avut, nu am avut de-a face cu statul.

Cam ăsta ar fi cadrul general în care s-a desfăşurat comparatismul românesc, şi cu eforturile mele, pe jumătate realizate, dar jumătate nu – partea teoretică, teoria variabilelor, a constantelor pe baza cărora se poate elabora o teorie universală a literaturii universale, un lucru perfect valabil, pe care l-am practicat şi eu în istoria relaţiilor literare internaţionale. E un lucru cît se poate de legitim şi de pozitiv. Însă a teoretiza şi a scoate o teorie generală a literaturii din aceste similitudini între mai multe literaturi care nu au între ele nici un raport de fait… Să nu credeţi că Europa sau Franţa sînt buricul pămîntului, nu! În Europa umanitatea este o unitate şi noi sîntem romanişti, dar credem – eu cel puţin cred – şi în unitatea popoarelor lumii, fără discriminări de nici un fel, credem în această umanitate care are particularităţile ei, dar care are şi elementele sale comune. În baza acestora, eu am crezut că se poate elabora o teorie a literaturii universale. Nu am reuşit, deci acesta este un semieşec…

 

Mircea Martin:

Întrucît reuniunea noastră are un caracter (cu anticipaţie) aniversar, îmi îngădui, la începutul intervenţiei mele, un moment evocator şi chiar confesiv. Ţin să-mi îndeplinesc şi în acest mod public o datorie de recunoştinţă faţă de domnul Adrian Marino, fără a cărui contribuţie eficientă întîlnirea mea cu cel ce a fost şi rămîne magistrul meu, Marcel Raymond, probabil că n-ar fi avut loc ori s-ar fi produs mult mai tîrziu. La începutul anului 1969, cînd Vladimir Streinu, directorul de atunci al Editurii Univers, mi-a propus să scriu prefaţa la cartea lui Marcel Raymond despre poezia modernă franceză (De la Baudelaire la suprarealism), nu bănuiam că în bibliotecile publice româneşti nu se află nici o altă carte a autorului şi nici că îmi va fi foarte greu să intru în contact, adică în corespondenţă, cu el. Am reuşit pînă la urmă să-i aflu adresa geneveză, am primit de la el cărţile cerute, am scris studiul introductiv, l-am tradus în franceză şi i l-am trimis, întreţinînd o corespondenţă relativ regulată ce a durat pînă la moartea marelui profesor şi critic, în 1981.

Dar cum să explici cuiva care ştia puţine lucruri despre România, despre condiţia intelectualului în regimul comunist şi mai ales despre condiţiile obţinerii unei vize de ieşire din ţară, că nu e suficientă lansarea unei invitaţii pentru ca aceasta să poată fi şi onorată – şi cum s-o faci în cuprinsul unor scrisori despre care ştiai sigur că vor fi deschise înainte de a ajunge la destinaţie? Visul meu (căci vis a fost!) de a ajunge la Geneva în preajma lui Marcel Raymond ar fi rămas vis ori s-ar fi transformat în nostalgie dacă, obţinînd mai întîi el însuşi o bursă în Elveţia, Adrian Marino nu şi-ar fi luat obligaţia de a explica prin viu grai cum stau lucrurile în România şi ce ar trebui făcut pentru ca vizita mea să poată avea loc. Într-un spirit de perfect cavalerism, de generozitate colegială şi de prietenie, Adrian Marino a acceptat să fie mesagerul meu pe  lîngă Marcel Raymond şi astfel în august 1973 ne-am regăsit în biblioteca Universităţii din Geneva.

A fost pentru mine o lună de neuitat, deşi n-aş putea spune că a fost şi o lună fericită. Dincolo de bucuria întîlnirii cu Marcel Raymond (întîlnire în sensul tare şi plenar al termenului), a întîlnirii cu ceilalţi doi mari critici genevezi, Jean Rousset şi Jean Starobinski, contactul cotidian cu realităţile elveţiene îmi provoca – fireşte, prin comparaţie cu situaţia din ţară – suferinţe aproape fizice. Ştiu bine că nici Adrian Marino n-a fost fericit de-a lungul stagiului său elveţian şi cine citeşte Carnetele (sale) europene descoperă motivaţia adîncă a undei de amărăciune care-i traversează amintirile. Spre deosebire de mine, care eram pe atunci, încă un debutant în curs de reciclare, el îşi încheiase formaţia intelectuală înainte de cataclismul comunist, avea în spate o operă importantă, iar recluziunea lui studioasă din Geneva venea după o… altfel de recluziune în România.

Astăzi, cînd am depăşit eu însumi vîrsta lui de atunci, înţeleg mult mai bine situaţia falsă şi umilitoare în care fusese pus şi sînt de acord cu propria apreciere conform căreia preţul moral plătit pentru şansa tardivă a unei documentări la zi riguroase a fost mare. Dar un om dedicat, devotat studiului ca Adrian Marino a acceptat un asemenea preţ şi a făcut – cum singur o spune – din refugiul în bibliotecă „o terapeutică a orgoliului în suferinţă“ şi din „viaţa de recuperare şi compensare“ o tristă voluptate.

Monumentala sa operă de istoric şi teoretician al ideilor literare are, printre altele, şi un asemenea suport biografic. Prin întreaga sa activitate constructivă Adrian Marino desfide frica de monumental a culturii româneşti şi mai ales obişnuinţa neterminării, a neisprăvirii. Cel care a dus pînă la capăt Biografia ideii de literatură şi atîtea alte sinteze majore trebuie să se decidă să reia şi marele proiect, doar parţial realizat pînă acum, al Dicţionarului de idei literare. Ştiu că întotdeauna proiectele noi sînt cele mai tentante, ştiu că tentaţia jurnalului devine acaparatoare de la o anumită vîrstă, dar cred că literatura română, ideologia literară românească au absolută nevoie de exemplul ducerii pînă la capăt a respectivului dicţionar. Îl rog, prin urmare, îl somez cu tandreţe, îl conjur pe domnul Adrian Marino să-şi încheie şi Dicţionarul de idei literare!

 

Adrian Marino:

Biografia ideilor literare a fost terminată foarte de curînd, Dicţionarul… este, într-un fel, conceput şi teminat, am depus toate dosarele, întreg materialul la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, peste 70 de dosare. Acolo este un fond documentar. De ce nu am terminat toate astea? Pentru motivul că am avut senzaţia că am căzut în gol. Cred că cultura română nu este receptivă la astfel de iniţiative. Şi am avut senzaţia, penibilă… să ai 70, aproape 70 de recenzii în România, să le duci în străinătate şi… să constaţi că asupra conştiinţei literare româneşti n-ai avut nici cea mai mică influenţă! Asta am simţit eu. Faptul că a mai apărut o carte mică despre cenzură şi despre eseu nu e suficient. Eu am obsesia că în România critică literară înseamnă critică literară de actualitate şi de cărţi de beletristică. Asta este tradiţia lui Călinescu, pe care eu n-am putut s-o înving. N-am avut cum, n-am fost universitar şi aşa mai departe.

Trebuie să înţelegeţi că eu aparţin unei alte generaţii. Cînd am intrat unde am intrat, aveam 27 de ani, aveam o altă scară de valori, un alt limbaj, o altă concepţie despre literatură. Apoi am intrat într-o societate literară cu o scară de valori care nu era a mea. Nu vreau să scandalizez pe nimeni, nu sînt provocator, nu fac polemici, dar în conştiinţa mea nu mint: eu nu pot accepta ideea că Nichita Stănescu şi Marin Sorescu sînt superiori sau egali cu Arghezi şi cu Blaga. Nu pot, pur şi simplu! După cum nu pot spune că Marin Preda nu are talent; dar nu e Rebreanu, nu e Camil Petrescu! Pentru mine acestea sînt reperele: cu astea m-am format, cu astea am intrat în puşcărie, cu astea am rămas. Evident, cînd am intrat în viaţa literară, fireşte că făceam figură de antipatic, bizar, nonconformist, tolerabil la limită – şi atunci m-am refugiat în acest comparatism care m-a salvat moral. Deci, am avut acest „eşapator“ şi am putut supravieţui intelectual.

 

Mircea Martin:

Este cazul să salutăm, să respectăm şi să admirăm independenţa domnului Adrian Marino, faptul că, într-adevăr, pe urmele lui E. Lovinescu este singurul intelectual umanist din România care a ţinut să fie, să rămînă o instituţie perfect acoperită de propriul nume. Atît şi nimic mai mult. Este o unicitate. Nu e singura unicitate a lui Adrian Marino. Ar mai fi aceea în consecinţa căreia, înscriindu-se în tradiţia enciclopedică a culturii noastre, după Hasdeu, după Iorga, după Mircea Eliade, despre care a scris, infirmă o altă tradiţie, tradiţia românească a neterminării. Adrian MARINO este un om care a înţeles să-şi ducă proiectele pînă la capăt.

 

Mircea Anghelescu:

Este cunoscută antipatia dlui Adrian Marino faţă de literatură, faţă de ficţiune sau de invenţia estetică, noţiuni de care s-a delimitat prea categoric şi prea adesea pentru a nu ne trezi interesul faţă de o poziţie atît de contradictorie, cel puţin în aparenţă, cu principala sa îndeletnicire care se plasează, oricum am privi lucrurile, în contextul literaturii. Adrian Marino nu are încredere în „literatură“ (pusă dinadins între ghilimele) pentru că aceasta falsifică realitatea, el îşi manifestă „starea de spirit decis «antiliterară», «antipoetică»…, acelaşi dezgust de literatură artificială, convenţională, «făcută», de -isme, de «poezie» confecţionată «estet», de scheme răsuflate, banale… sufocare şi suprasaturare de ieftină «literatură» în momente acute… Raportată la… experienţă, «literatura»… pare un fel de farsă, un mic fenomen de impostură“ (în Carnete europene, p. 12). Şi mai departe, într-un alt context: „…nimeni nu întunecă mai mult fapte şi lucruri limpezi… decît autorii“ (idem, p. 14). Mai recent şi neîncătuşat de vechile noastre reţineri, D-sa defineşte literatura ca „intenţii pur estetice, beletristice, imagistice, «a face frumos» cu orice preţ etc.“ şi conchide sec: „Nimic mai străin de preocupările mele“ (în Prefaţa la Evadări în lumea liberă, 1993, p. 5). În altă parte: „Ce am eu în comun cu tipul de «poet», de «scriitor»…?“ Este firesc deci ca D-sa să-şi afirme cu orice ocazie, ostentativ, „spiritul «neliterar», de «autenticitate»…“ (Prezenţe româneşti şi realităţi europene, 1978, p. 69).

Adrian Marino respinge deci ideea unei asemenea literaturi, puse între ghilimele, artificială, gratuită, autosuficientă, după cum neagă şi cea mai vagă intenţie de a scrie aşa ceva. El respinge totodată şi imaginea eruditului, a cercetătorului uscat, livresc, cu judecăţi izvorîte din „…generalizări superficiale, gazetăreşti“ (p. 19). În acelaşi timp, continuă să creadă că menirea scriitorului este să… scrie, să producă texte: „adevărata, fundamentala formă de activitate şi expresie a scriitorului este scrisul, textul, opera, cartea de bibliotecă“ (p. 26). El se consideră doar un scriitor de idei, un „mic“ ideolog, precum cei din secolul al XVIII-lea, fascinat fiind de spectacolul gîndirii şi de mirajul sistemului. Dar toate aceste jocuri intelectuale, care tind firesc spre construcţii guvernate de o rigoare vecină geometriei şi care se traduc în cele din urmă în texte, sau confesiunile (călătorii, jurnale etc.) plasate în marginea acestor construcţii sistematice, nu trebuie să fie lipsite nici de farmec, nici de participare afectivă: „De ce… unui poet liric i se recunoaşte dreptul legitim la subiectivitate şi unui autor de jurnal intelectual nu? Revendic deci dreptul legitim la subiectivitate, în sensul trăirii, motivării şi manifestării ego-lirice a întregii vieţi intelectuale.. O permanentă situare personală în raport cu toate experienţele şi problemele ce mă confruntă…“, atitudine cu adevărat eliberatoare, pentru că „cine trăieşte cu intensitate o experienţă personală depăşeşte cu ingenuitate atît complexul subiectivităţii, cît şi pe al obiectivităţii. Rămîne doar el însuşi în orice împrejurare şi nimic mai mult…“ (Prezenţe româneşti…, p. 13). Acest subiectivism intelectual, prin filtrul căruia trec nu numai idei şi concepte, ci şi impresii şi afecte, nu trebuie confundat cu sentimentalismul: „Subiectivism intelectual obiectivat, da, sentimentalism sincer sau convenţional, nu. El este detestabil…“ (p. 14). Ca şi acesta, literatura „în accepţia sa estetă, artistă, se dovedeşte o noţiune şi o realitate tot mai compromisă şi mai inacceptabilă“, producînd texte „confecţionate fără participare, fără autenticitate, fără motivare interioară reală“ (p. 16, 17); acestei literaturi i se preferă de departe viaţa ca atare („fiind un epifenomen, viaţa se dovedeşte infinit mai bogată, inventivă, variată, imaginativă, decît orice literatură“, p. 17), iar retrăirea evenimentelor sedimentate sub forma notelor precizează şi amplifică adesea autenticitatea. Ele nu aparţin deci unei „aşa-zise“ literaturi. Cui atunci?

Treptat, din fragmente scăpate din autocenzura autorului, reiese că dl Adrian Marino nu înlătură total, din inima şi din preocupările sale, ideea de literatură, ci doar aceea de „literatură“ între ghilimele, de text din care lipsesc şi autenticitatea, şi viziunea intelectuală, formă supremă de participare; condamnînd undeva moda efemeră, el îşi mărturiseşte implicit preferinţa pentru autori ideologici, citaţi dar nu şi citiţi, Stendhal sau Chateaubriand, Platon sau Casanova (Modern, modernism…, p. 96). Vastele sale construcţii iniţiate în tinereţe – monografiile Macedonski – nu lasă impresia repulsiei faţă de literatură, şi împingerea tipologiei reprezentate de acesta pînă la marii autori moderni (vocaţia contemplativă, „poate cea mai vie pînă la Blaga şi Arghezi“, sfaturile către tinerii poeţi comparate cu „scrisorile“ lui Rilke, onirismul pentru care trimite la Breton ş.a.) nu sprijină imaginea unui critic opac la valorile cele mai diverse ale poeziei, cea mai „artificială“ dintre formele beletristicii. Sigur că toată această discuţie se raportează la expresia nesistematică şi întîmplătoare a problemei şi nu ia în considerare examenul critic implicat în vastele monografii asupra hermeneuticii şi asupra biografiei ideii de literatură; ea se raportează mai degrabă la terenul pe care acestea se ridică. Dar din ele, din discuţia heteronomiei literaturii, de pildă, putem reţine măcar ideea că literaritatea este un concept care se autogenerează odată cu literatura, afirmîndu-se şi negîndu-se în acelaşi timp: aici „bucla heremeutică se încheie, întorcîndu-se la punctul de plecare“. Literatura ar fi deci un produs concomitent cu forma lui ideală şi cu opusul său, sau cu negaţia ei, cum reprezentase altundeva, cu o imagine plastică, antiliteratura: şerpii din Marsilia. Ceea ce, evident, e imposibil: „…pentru a nu mai face literatură trebuie mereu s-o faci“ (Dicţionar…, p. 148).

În mod cu totul curios, deşi limitează procesul doar la forma sa epică, acest lucru a fost văzut de un personaj pentru care dl Marino nu are o privire exagerat de elogioasă, în nici un caz necritică: de Const. Noica. În cronica sa la Hermeneutica ideii de literatură (în Tribuna, 6 aug. 1987), acesta schiţează cercul dialectic prin care Adrian Marino ajunge la literatură fugind de ea: „A pleca de la literatură spre a reveni la ea va sfîrşi prin a da un înţeles totalizator ideii de literatură…din haosul iniţial adus de litere, apoi din cel al cuvintelor, al compunerilor posibile, al sacral-profanului şi al oralităţii devenite scriere, se desprinde ideea de literatură care, păstrînd sensul etimologic al începuturilor, se transformă în arhetip propriu culturii“. Cum spune chiar Adrian Marino în altă parte, dînd un sens mai larg relaţiei dificile pe care D-sa o are cu lucrurile pe care le preţuieşte în chip deosebit: „M-am regăsit plecînd, reîntorcîndu-mă, plecînd din nou, refăcînd de fiecare dată – în felul meu – macedonskianul Sonet din zori“ (p. 38). Sau cum încheie, în 1973, articolul despre antiliteratură din Dicţionarul de idei literare: „Acceptăm deci antiliteratura… ca o nouă definiţie a literaturii“. Pe care Adrian Marino o scrie şi o cercetează, de o viaţă, pentru a o putea… refuza.

 

Adrian Marino:

Conceptul de „antiliteratură“ nu e inventat de mine. Ultimul capitol masiv din Biografia ideii de literatură evocă istoria conceptului de antiliteratură. Deci, repulsia faţă de literatură – nu repulsia, e mult spus: neaderenţa, neasimilarea literaturii sub forma ei ficţională, beletristică, imagistică. S-a spus că după Auschwitz nu se mai poate face poezie. Cine a trăit puşcăria 14 ani nu mai poate asimila literatura. Este o chestie organică, nu ştiu cum să vă explic: cînd trăieşti nişte scene în acelaşi timp groteşti şi atroce şi ridicole şi fioroase, vezi că viaţa este infinit mai bogată decît ficţiunea. Asta-i tot. Deci, n-am inventat eu antiliteratura, dar mă declar nu solidar, înţeleg foarte bine protestul fiindcă mă integrez în el.

Literatura – am ajuns la concluzia asta după şapte volume – începe prin a fi litere. Tot ce este scris este literatură. După aceea, literatura se transformă în tot ce este scris în sens cultural. În sensul acesta – revin, pentru că limbajul mă obligă – nu există alte cuvinte pentru a defini această noţiune: litere. Din moment ce scriem, din moment ce publicăm cu litere, fireşte, ajungem la literatură. Etimologia cuvîntului literatură sînt literele. Scurt. Şi asta este o fatalitate! N-am cum să scap de ea!

 

Paul Cornea:

Aş vrea să mă ocup aici, pe scurt şi în mod elementar – fiindcă nici timpul, nici circumstanţele nu-mi permit exegeza de proporţii pe care o merită opera lui Adrian Marino – de ceea ce aş numi „proiectul său major“, cele 8 volume dedicate ideii de literatură, apărute între 1974 şi 2000.

Cu perspectiva anilor, putem evalua mai adecvat amploarea monumentală a lucrării. Într-o epocă în care ştiinţa a devenit parcelară, îşi propune obiective limitate, iar sintezele, cînd ajung să fie elaborate, mobilizează regimente de specialişti, Marino a iniţiat o veritabilă enciclopedie a conceptului de literatură şi a reuşit s-o ducă la capăt de unul singur. Aspectul neopaşoptist al acestei întreprinderi savante, ieşite din comun, invocat chiar de autor în mai multe rînduri, e fără îndoială izbitor. Cu două deosebiri totuşi, deloc neglijabile. În zorii unei tranziţii hotărîtoare pentru poporul român (a doua fiind cea de azi), paşoptiştii au dat semnalul cutezanţei şi elanului creator în lupta cu inerţia. Dar în contrast cu aceşti predecesori, la care tenacitatea în muncă şi metoda nu erau pe măsura curajului şi a generozităţii, Adrian Marino a sfărîmat blestemul „manolic“ al începuturilor entuziaste, eşuate în ruină şi dezamăgire. Pe de altă parte, el n-a pornit la drum ca să reducă un handicap, ca să-i ajungă din urmă pe occidentali, întrucît avea din capul locului statutul unui partener de dialog, nu al unui învăţăcel de provincie; toţi specialiştii îl recunoşteau şi-l recunosc drept unul dintre reprezentanţii de frunte ai ştiinţei literare a vremii noastre. În fapt, Hermeneutica şi Biografia ideii de literatură sînt opere cu care teoria literară occidentală s-ar putea mîndri dacă le-ar poseda sau dacă ar dispune de ceva echivalent, ceea ce însă, deocamdată, nu e cazul.

În ce rezidă esenţialmente „proiectul major“? În realizarea unei sistematizări conceptuale a tuturor accepţiilor ideii de literatură, de la origini pînă în vremurile noastre. Presupoziţia de plecare e că ideea de literatură, ca oricare alta, e structurată în mod coerent, că această coerenţă poate fi aproximată prin construirea unui model riguros dar flexibil şi deschis, în stare să reducă masa enormă de sensuri şi semnificaţii subiacente la disciplina unui ansamblu, guvernat de criterii unitare. În alte cuvinte, e prezumat că imensa varietate a definiţiilor şi a formelor literare pune în lumină o serie de proprietăţi comune. „Convingerea care se formează – scrie Marino – este că ideea de literatură documentează mereu aceleaşi accepţii de bază, ilustrează aceleaşi constante teoretico-literare.“ Şi încă: „Sub orice schimbare (lingvistică, literară, artistică etc.) poate fi identificat un fond de invarianţă, un număr de proprietăţi structurale constante, o serie de „«macro-sisteme», de simboluri şi teme recurente, un număr de izotopi“.

Întreaga construcţie a „proiectului major“ se sprijină pe atestări textuale, culese cu scrupulozitate din toate vîrstele culturii şi de pe toate meridianele. Termenul de „scrupulozitate“ sugerează exigenţa faţă de surse, ierarhizarea lor judicioasă, fidelitatea transcrierilor, dar nu evocă suficient întinderea, bogăţia şi pregnanţa selectivă a trimiterilor. Or, pe acest plan, cărţile lui Marino îl frapează chiar şi pe specialist. Nu e o adevărată ironie că bibliografia unui savant român, venind dintr-o ţară cu biblioteci paupere, cu lacune insuportabile pentru cine face ştiinţă competitivă, poate servi de exemplu, în cel mai curat sens al cuvîntului, atît cercetătorilor noştri, cît şi celor din Occident?

Pe temeiul acestei informaţii nu doar abundente, ci şi inteligent puse în pagină, autorul construieşte în mod inductiv, printr-un demers hermeneutic explicitat în detaliu, modelul ideii de literatură. Un model personal, se înţelege, dar flexibil, deschis, justificat la nivelul fiecărui enunţ prin citate reprezentative. Schiţat în Critica ideilor literare, modelul e descris pe larg în toată complexitatea structurii sale, cu cele 7 cîmpuri semantice (Marino le denumeşte „straturi“) şi subdiviziunile lor, în Hermeneutica ideii de literatură. Ca într-un soi de fabulos tablou al lui Mendeleev „poetic“ (am în vedere „poetica“, nu poezia), regăsim în acest cadru tipologic tot ce s-a spus cîndva despre ideea de literatură dar cu putinţa de a îngloba şi ceea ce urmează să se mai spună de-acum înainte. Aşadar, în simplă enumerare, spre a sugera reperele itinerarului, ar fi vorba de literatură ca producţie originară orală sau scriptică, de literatura ca totalitate a scrierilor, ca umanism, gramatică şi cultură, ca creaţie estetică, ierarhizare valorică, eteronomie (condiţionări sociale, economice, ideologice), în fine, de literatura ca literalitate şi proceduri generatoare sau autodestructive (antiliteratura).

Acelaşi model, dar prelucrat în ordine istorică, formează osatura Biografiei ideii de literatură: volumul întîi merge pînă la secolul al XVII-lea, volumul al doilea abordează secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, următoarele patru volume sînt dedicate secolului al XX-lea, constituind cea mai elaborată şi cuprinzătoare sinteză, disponibilă la noi şi nu numai, asupra principalelor tendinţe contemporane în definiţia şi evaluarea conceptului de literatură.

Deşi expunerea mea e, prin forţa lucrurilor, cu totul elementară, ea îngăduie totuşi, sper, evidenţierea nu doar a mizei ambiţioase a cercetării lui Adrian Marino, ci şi a măsurii în care ea distonează cu orientările predilecte azi. Am amintit deja de enciclopedism, repudiat atît de amatorii intuiţiilor vizionare, care dispreţuiesc salahoria documentară, cît şi de specialiştii gămăliei de chibrit, încrîncenaţi pe felia lor subţire de competenţă. Mai e apoi şi faptul că o dată cu „marile povestiri“, care şi-au epuizat elanul şi puterea de fascinaţie, au căzut în desuetudine şi „micile povestiri“ ale autorilor de sisteme din cîmpul ştiinţelor umane. Cine se mai încumetă în vremea noastră să producă sinteze teoretice cuprinzătoare, cu veleităţi globalizante într-un larg spaţiu al cunoaşterii?

Mai contrariant e însă altceva. Tendinţa dominantă azi e de accentuare a diferenţelor, a discontinuităţilor, a specificităţii, a particularismelor. Gîndirea postmodernităţii e atomizantă, relativistă, nedînd nici o şansă articulărilor conceptuale care depăşesc pragul epistemelor de epocă istorică sau pragul paradigmelor, ca expresie a unor comunităţi interpretative, strict determinate. În schimb, Adrian Marino îşi îndreaptă senin privirile spre ceea ce e iterativ, recurent, constant. În vreme ce constatăm o resurgenţă remarcabilă a tendinţelor iraţionaliste şi mitico-simbolice, Marino îşi afirmă cu tărie în cărţile sale un crez raţionalist, liberal, de sorginte iluministă şi clasicizantă. Dacă foarte mulţi critici actuali consideră conceptul de literatură ca indefinisabil şi reiau frenetic clişeele „anti-literaturii“ (contra scrisului „frumos“, a artificiului, a reglementărilor canonice, a vestigiilor umaniste, a tradiţiei clasice etc.), Marino consideră rezolvabilă „criza definiţiei“ şi afirmă cu încredere că literatura, inclusiv (sau mai ales) în forma sa cultă, nu poate şi nici nu „trebuie“ să „moară“.

Apelul la universalii, raţionalismul şi optimismul metodologic se întemeiază pe cîteva argumente pe care relativiştii şi scepticii le trec prea lesne cu vederea. Mai întîi, faptul că în pofida tuturor contestărilor, continuăm să-i citim pe Homer şi tragicii greci, pe Dante, Shakespeare şi Goethe, că protestele vehemente ale avangărzilor împotriva valorilor de patrimoniu n-au reuşit să le ştirbească efectiv reputaţia, că un canon al literaturii universale supravieţuieşte şi poate fi regăsit în orice enciclopedie serioasă, indiferent de originea ei naţională.

În al doilea rînd, e vădit că avangărzile sfîrşesc prin a fi recuperate, iar profeţiile sumbre despre „moartea literaturii“ devin o temă literară. Asta înseamnă însă că vorbind de literatura de ieri şi de azi nu sîntem victimele unui nominalism naiv. Dincolo de declaraţii umorale ori de polemici care-şi au locul în contextul lor istoric, ne întîlnim peste tot cu poezii, romane, piese de teatru, în care se amestecă în proporţii infinit variate ingrediente de ficţiune şi nonficţiune, în scopul de a amuza, a depune mărturie, a evada în imaginar, a ne îmbogăţi experienţa, a ne spori conştiinţa de sine.

În fine, e necesar să subliniez că modelul ideii de literatură în versiunea Marino nu e deloc un sistem dogmatic, prescriptiv; avem de-a face, dimpotrivă, cu un cadru deschis şi primitor, bazat pe o lectură sincronă, în care materialul de interpretat, indiferent de epocă sau zonă, are o valoare de referinţă egală. De aceea, în ciuda caracterului inerent reducţionist al modelului, care – cum recunoaşte lucid autorul – acţionează „în sens unic, imperialist, chemînd la ordine, refuzînd ceea ce e prea personal, recondiţionînd ce e general“, coexistenţa diverselor opinii despre literatură, dialectica şi redundanţa lor, examinate cu spirit critic, permit degajarea efectivă de „constante“. Remarc hotărîrea nesmintită a lui Marino de a arăta exact cum stau lucrurile, chiar cînd nu-i e deloc pe plac, cum se întîmplă în volumul 6, unde se confruntă cu subversiunea generalizată împotriva schemelor tradiţionale, pierderea prestigiului marilor cărţi, negarea violentă şi totală a conceptului de literatură.

Nu e aici locul să intru într-o dezbatere mai tehnică a „proiectului major“. Menţionez că, întrucît mă priveşte, dincolo de numeroasele puncte de acord, există şi unele în care mă despart sensibil de confratele meu. Dar lucrul acesta e banal: criticii nu operează niciodată identic, chiar atunci cînd rostesc aceleaşi vorbe, le interpretează de obicei diferit. Ceea ce vreau să spun, ceea ce trebuie spus limpede, acum şi aici, e că „proiectul major“ constituie cea mai importantă şi cea mai originală contribuţie a ştiinţei româneşti la teoria literară contemporană, o operă care ne instalează într-un fotoliu de orchestră european, acolo unde va mai trece multă vreme pînă să fim admişi pe plan economic, instituţional sau politic. Această remarcă nu constituie o apreciere de prieten şi nu e generată de momentul protocolar de astăzi. E o judecată faptică, verificabilă de orice spirit competent şi de bună credinţă.

Într-o lungă convorbire cu Sorin Antohi, publicată de curînd la Polirom, Adrian Marino îşi atribuie cu mîndrie condiţia de „liber profesionist“. E desigur un titlu de onoare pentru cineva care a traversat în picioare o epocă zbuciumată, de laşităţi, obedienţe şi condiţionări. Dar sintagma are şi o conotaţie amară. Eminentul nostru coleg a pierdut 15 ani de viaţă liberă şi activă din cauza unei condamnări samavolnice, de o atroce injustiţie. A desfăşurat apoi o activitate ieşită din comun prin amploare şi densitate intelectuală, militantism cultural şi civic. A publicat, dacă socoteala mea nu e inferioară realităţii, 22 de volume în ţară şi 7 în străinătate, fără a mai lua în calcul sutele de studii, articole, recenzii, rispite prin periodice din ţară şi de peste hotare. A condus o bucată de vreme, în anii dificili şi tulburi ai dictaturii comuniste, Cahiers roumains d’études littéraires, reuşind să-i dea o calitate şi să-i asigure un prestigiu în faţa cercurilor comparatiste internaţionale, pe care, de-atunci, nu l-a mai atins nici o altă revistă românească. S-a numărat mereu printre cei ce au optat deschis şi ferm în favoarea valorilor europene, pentru democraţie, toleranţă, liberalism, drepturile omului. Cu toate realizările de excepţie şi în pofida conduitei rectilinii, Adrian Marino n-a ocupat nici o poziţie socială, culturală, editorială. Mai ales, spre imensa pagubă a culturii noastre, n-a fost chemat la o catedră universitară. În plus, fiindcă şi-a manifestat acid mefienţa faţă de critica jurnalistică, faţă de impresionismul şi improvizaţia atît de prospere la noi, desigur, şi fiindcă a respins extremismele de toate speţele, şi-a atras inamiciţii şi adversităţi. Ele să fie oare de vină pentru că – aşa cum o remarcă în alt interviu recent apărut în 22 – Dicţionarul de idei literare a căzut în gol iar Biografia ideii de literatură n-a trezit nici ea reacţii? Nu cred. Mai degrabă mă gîndesc că amploarea operei a intimidat; e de înţeles că un critic de rînd se descurcă lesne cu un roman sau o plachetă de versuri dar se poticneşte cînd are de-a face cu o lucrare strict specializată, de proporţii ciclopice. Destinul operelor de mare respiraţie se înfăptuieşte pe durate lungi: trebuie să treacă un timp pînă cînd conceptele de bază să poată fi asimilate şi să devină productive.

Impresia mea e că acest timp al recoltei a început să curgă. Tocmai de aceea mi se pare că singurătatea pe care o resimte uneori colegul nostru nu e motivată. Sîntem destui cei care-i admirăm lucrările şi-i preţuim, după cuviinţă, eforturile de o viaţă în slujba culturii româneşti. Foarte îmbucurător e că în rîndurile noastre sporeşte continuu numărul tinerilor. Chiar şi această modestă iniţiativă a Asociaţiei de Literatură Comparată de a-l omagia cu ocazia împlinirii a 80 de ani constituie o dovadă în acest sens.

 

Leon Volovici:

Îmi asum statutul meu actual de călător străin prin ţările române, în acelaşi timp bucurîndu-mă de o comunitate aş spune biografică cu domnul Adrian Marino – sîntem amîndoi ieşeni în exil, dumnealui la Cluj, eu la Ierusalim. Întîmplarea a făcut să descopăr scrierile lui Adrian Marino înainte chiar de a avea drept de publicare. Au apărut cîteva articole, îmi amintesc foarte bine, semnate M. Adrian, iar eu, entuziasmat de aceste texte, le-am semnalat colegilor mei că am descoperit un tînăr care promite. Ieşenii care cunoşteau mai bine mişcarea literelor în Iaşi m-au lămurit că nu e chiar un tinerel debutant şi m-au lămurit şi asupra biografiei de pînă atunci a lui Adrian Marino – era, cred, prin ’63-’64 – şi de atunci am urmărit cu consecvenţă tot ce a scris în acei ani, într-un fel, pot să mărturisesc că a fost unul dintre maeştrii mei în istoria ideilor. S-a întîmplat să fim, în acei ani, şi în corespondenţă, fără să ne întîlnim, în legătură cu proiectul început la Iaşi împreună cu toţi colegii mei: Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Spre sfîrşitul anilor ’60, într-una din multele călătorii pe care le făceam la Bucureşti, la Biblioteca Academiei, eram cu o colegă şi cu un coleg în tren şi vorbeam, bineînţeles, de proiectul dicţionarului la care lucram atunci. În faţa noastră era o doamnă foarte în vîrstă care ne asculta cu foarte multă atenţie. După o oră-două, ne-a întrebat: „Sînteţi studenţi la Litere?“ I-am răspuns că am terminat, dar ne ocupăm de literatură. „Aţi auzit de Adrian Marino?“ „Am auzit, am citit tot ce a scris pînă acum.“ „E băiatul meu.“ Era mama domnului Adrian Marino. Foarte în vîrstă, foarte vie în dialog. Ne-a făcut cu multă mîndrie un fel de biografie intelectuală a fiului ei, ce a publicat, la ce lucrează şi cum a fost asistentul lui Călinescu şi aşa mai departe, trecînd peste cei cincisprezece ani (eu ştiam de acel hiatus). Mi-am dat seama, gîndindu-mă la această întîlnire, că de fapt, ea construia un scenariu normal al evoluţiei fiului ei. Aşa ar fi trebuit să fie şi aşa ar fi trebuit să evolueze. Şi spun acest lucru pentru a semnala că această normalitate a mamei a devenit un mod de a trăi al lui Adrian Marino, care, în ciuda tuturor constrîngerilor din afară, a tuturor piedicilor, a avut o foarte puternică idee de normalitate. Normalitatea însemnînd circulaţia liberă a ideilor, circulaţia liberă a oamenilor, contactele între culturi. Aceasta aş spune că e una dintre constantele întregii evoluţii spirituale a lui Adrian Marino. De aici poate şi această atracţie spre compararea culturilor. A fost pentru mine, în toţi aceşti ani, imaginea unui om liber, căruia îi poţi pune tot felul de piedici, dar căruia nu îi poţi lua acest spirit de libertate şi de normalitate. Iar un om liber îşi cunoaşte bine şi primejdiile şi duşmanii şi nu e de mirare că domnul Marino s-a ocupat şi se ocupă de cenzură. Acesta este pericolul cel mai mare: cenzura scrisului şi cenzura oamenilor. El a avut printre aceşti adversari tot ce ţine de provincialism, tot ce ţine de izolare culturală, tot ce ţine de dogmatism, fanatism, fie că e ideologic, fie că e vorba de domeniul literar. A fost de la început, mai mascat sau mai deschis, un istoric al ideilor. Îmi amintesc chiar de primele sale articole, printre care unul despre ideea de Europă, “Descoperirea Europei de către români”, publicat în revista Lumea, pe care o scosese pe atunci Ivaşcu. Era o idee care acum mi se pare firească şi dominantă. Important însă pe atunci era să descoperi, să arăţi tradiţia europeană a culturii române, ideea de modernitate, de literatură universală, ceea ce făcea domnul Marino în acelaşi spirit de deschidere spre dialog, de normalitate.

După 1989 a încetat imaginea – dacă îmi permiteţi o comparaţie din lumea din care vin – de maran al vieţii intelectuale şi a putut într-un fel să-şi ridice viziera şi să intre în domeniul nu numai al ideilor literare şi în cel cultural, ci şi în domeniul politicii, din aceeaşi perspectivă culturală şi intelectuală, cu aceleaşi dominante ale unui spirit de libertate, de deschidere, antiprovincial. Uneori şi după 1989 a rămas, cel puţin aşa văd eu lucrurile, de la distanţă, tot un fel de disident în plan spiritual, în sensul de a merge, uneori, în contra curentului, de a fi la fel de decis, cu orice risc, împotriva tuturor formelor de naţionalism, de mistificare a istoriei de dragul imaginii. A optat pentru această formă pe care o numeşte „neopaşoptism“ şi în care personal mă regăsesc – m-am ocupat de perioada paşoptistă, care înseamnă europenizare, entuziasm constructiv şi un spirit critic care începe, totuşi, acum în ciuda stereotipului că n-ar fi existat spirit critic paşoptist. Aş spune că a fost, şi poate că a dorit mult timp să fie, un fel de navigator solitar în domeniul ideilor şi în lumea literară românească, dar căutînd, totuşi, mereu spirite înrudite – şi a avut şansa să le găsească – s-a aflat într-un permanent dialog cu profesorul Paul Cornea sub a cărui influenţă ne-am aflat şi eu şi cei prezenţi la această masă. De altfel, în locul nostru ar fi putut să fie la fel de bine Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, Vladimir Tismăneanu sau Iordan Chimet, care s-au aflat, toţi, într-un fel de solidaritate şi preţuire faţă de întreaga evoluţie şi întreaga operă a lui Adrian Marino. Ceea ce remarc cu bucurie, pentru că revin la intervale mai mari sau mai mici în România, este faptul unei schimbări, aş spune, unei mutaţii foarte importante, de care cei de aici nu-şi dau seama. Abia acum cred că spiritul lui Adrian Marino pătrunde cu adevărat printre tineri, printre generaţiile mai tinere, ceea ce îmi aminteşte de vorba unui umorist polonez: „Unii înţeleg mai greu, la a doua generaţie“.

După ce m-am stabilit la Ierusalim mi s-a întîmplat de cîteva ori să scriu despre cărţile lui Adrian Marino. Mă mîndresc cu deosebire cu un articol de o pagină pe care l-am scris foarte de mult (într-un fel de recunoştinţă şi admiraţie pentru faptul că, în ciuda izolării în care trăia în România, a fost unul dintre puţinii care au menţinut prin acelaşi spirit de normalitate contactul cu mine) în care am avut singura sclipire profetică de cînd mă aflu la Ierusalim. Se chema Un intelectual al viitorului şi era despre Adrian Marino, prezentat ca un model de intelectual aşa cum cred că va fi în viitor, nu numai deschis spre toate formele de cultură, un fenomen obişnuit în lumea liberă, aşa cum devine şi aici, dar spre toate formele de expresie ale culturii. El este prezent la Biblioteca Nobel şi, în acelaşi timp, propunea colaborări la reviste culturale, literare, pentru un public mai larg cu aceeaşi convingere că o cultură se poate manifesta foarte divers, că poţi fi deschis către toate formele de expresie oriunde ar fi, împotriva prejudecăţilor etnice şi geografice şi a unui snobism academic faţă de care a avut întotdeauna un fel de alergie. De aceea spun că a rămas pentru mine şi pentru noi toţi un om tînăr, care cochetează puţin cu bătrîneţea, dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, un om liber, pentru care cultura este o formă de viaţă.

 

Adrian Marino:

Acum mă ocup, la sfîrşitul vieţii, numai de ideologie pur şi simplu. Scriu o carte care se cheamă Cultură şi libertate în România, carte fundamentală pentru conştiinţa mea. Am scris o mică plachetă despre cenzura în România, care este o comandă externă, de altfel. Acum o dezvolt. Este foarte greu de făcut: descoperirea ideeii de libertate, care a circulat la noi în secolele XVIII şi XIX şi pe care o găseşti în corespondenţe, în memorii, în rapoarte de poliţie, în autobiografii, în rapoarte consulare. Este o muncă destul de dificilă. Sper să o duc la bun sfîrşit. O istorie a ideii de libertate: libertatea asta este şi politică, şi socială etc. – de gîndire de expresie… Dacă nu ne implicăm, dacă nu acţionăm, nu iese nimic… Cultura română o facem noi. Credem în ea – o facem; nu credem – plecăm în străinătate, ne luăm o diplomă… perfect! Nu contest, nu arunc cu piatra în nimeni, dar eu cred că această cultură română are individualităţi şi este foarte departe de a-şi fi dezvăluit toate posibilităţile.

 

Matei Călinescu:

„Mă bucur foarte mult că am ajuns aici, alături de dumneavoastră, chiar dacă la spartul tîrgului. Vreau să spun şi eu cîteva cuvinte neconvenţionale despre prietenul meu Adrian Marino. Am venit la Cluj nu direct din America, ci din Budapesta, unde m-am întîlnit cu Sorin Antohi, care mi-a dat cartea-dialog pe care a făcut-o cu Adrian Marino. Am venit cu trenul şi am citit-o în tren. Se citeşte foarte uşor, e o lectură foarte plăcută, dar şi complicată, pentru că sînt în carte multe idei, multe sugestii, e o carte cu adîncimi care nu se văd la o lectură superficială. Pe Adrian Marino îl cunosc demult. Am păstrat legătura în toţi aceşti ani, el de la Cluj sau de unde reuşea să călătorească, eu de la Bloomington sau unde mai călătoream. Avem o corespondenţă destul de bogată, pe care am menţinut-o pînă în 1989 şi, bineînţeles, după aceea, cînd ne-am revăzut de mai multe ori, şi-n America, şi-n România. Am fost tot timpul bucuros şi onorat de prietenia lui. I-am apreciat întotdeauna independenţa şi voinţa sinceră de a construi într-o lume care se destrăma. El se formase, de fapt, în altă lume, care se prelungea în cărţile lui şi în acţiunea lui culturală. Era şi este – cum spune în această carte – un «paşoptist», un constructor. L-am simţit foarte apropiat şi îi sînt recunoscător că mă numără printre prietenii lui.î