Andrei Cornea
University of Bucarest, Romania
”Acum nu-i momentul!”
sau despre argumente pentru a refuza confruntarea cu trecutul /
”The Time Has Not Come Yet”
or tactics for avoiding the confrontation with the past
Abstract: Many people think that there is a question of timing in any attempt to disclose, to publicly discuss a difficult past. Some believe that the time has not come yet to embark on such a discussion which can endanger the national morale. On the contrary, some are convinced that the right moment has already passed and there is no point in discussing further on. I think that one cannot impose limitations of any kind in studying the past and its dire events or in making public the results, no matter how unpleasant they may sound and no matter what objections of timing one may raise. Therefore I welcome the reports of both Wiesel and Tismaneanu commissions. On the other hand I am skeptical about the usefulness and the equity of a proposed lustration law.
Keywords: Post-communism; timing; decomunization; lustration law.
Cei mai mulţi oameni acceptă că istoria are o utilitate mai mult decît numai strict academică şi că e imposibil a imagina un viitor fără cunoaşterea trecutului. Lucrurile devin mai puţin clare şi părerile se scindează însă atunci cînd se pune întrebarea „despre care trecut este vorba?” Fiindcă, o ştim prea bine astăzi, trecutul istoric este în mare măsură interpretare, iar interpretarea nu e aproape niciodată inocentă. Versiunile trecutului sînt numeroase şi diferite după istorici, după ţări, după cei care deţin controlul memoriei colective, după momente şi împrejurări, sau chiar în mod spontan. Oamenii nu doar uită selectiv, dar chiar trăiesc selectiv aceleaşi întîmplări. Fără a admite totuşi pretenţiile exagerate a relativismului epistemologic, nu se mai poate contesta în mod serios că oamenii îşi construiesc (sau reconstruiesc trecutului) în aproape aceeaşi măsură în care încearcă să edifice viitorul. De altfel, ei justifică adesea acest viitor aruncînd nu doar ochiade trecutului, dar rememorîndu-l aşa cum le convine, chiar şi fără să fie conştienţi de aceasta. Astfel, trecutul e refăcut în vederea viitorului, în vreme ce acesta se legitimează printr-un trecut prefabricat.
În aceste condiţii sînt destui cei care vor privi cu scepticism, cînd nu cu ostilitate, la tentativele de a utiliza trecutul pentru a judeca realităţi politice, sociale şi culturale ale prezentului. Şi desigur, mă refer aici în special la tentativele de a „face procesul comunismului” ori al „fascismului”, ori, în mod mai puţin organizat, de a judeca implicarea politică din trecut a unor mari personalităţi ale istoriei culturale, cum sînt, la noi, Mircea Eliade sau Constantin Noica, cu influenţă inevitabilă asupra judecăţii globale a personalităţii lor.
Există desigur destule argumente ale celor care contestă fie posibilitatea, fie utilitatea judecării trecutului cu mijloace legislative şi juridice. Se susţine, de pildă, că operaţiunea e ideologic contestabilă, că ea conduce la judecăţi colective privitoare la oameni individuali, devenind o „goană după vrăjitoare”, deoarece topeşte multiplicitatea cazurilor individuale într-o uniformitate antidemocratică. Există apoi argumentul adus cîndva de Adam Michnik privitor la imoralitatea unei legi a deconspirării poliţiilor comuniste: a utiliza dosarele Securităţii pentru a decide azi gradul de colaborare a unor oameni înseamnă a credita pentru a doua oară Securitatea, pentru a nu vorbi decît despre probabila lipsă de acurateţe a documentelor Securităţii.
Aş dori însă, în cele ce urmează, să mă refer la un argument care încununează într-un fel toate aceste argumente sceptice faţă de „judecarea trecutului” şi pe care l-aş intitula argumentul lui „acum nu e momentul!” Şi voi observa că argumentul apare sub două forme principale: una mai „slabă” – „nu e încă momentul!” – şi una mai „tare” – „nu mai e momentul!”
Într-adevăr, din 1990 şi pînă în prezent, nu arareori am auzit, atunci cînd cineva – particular sau organizaţie – propunea deschiderea unor „dosare” istorice sensibile, spunîndu-se, mai apăsat sau mai discret, că „nu-i momentul” să se treacă la demersul propus. Persoanele în cauză, aşadar, nu contestă direct, explicit nici valoarea nici necesitatea în sine a discutării trecutului, ci ridică semne de întrebare asupra oportunităţii unei discuţii publice exact atunci cînd ea este propusă. Ce se invocă?
Cînd au apărut primele semne de întrebare grave asupra implicării politice de partea Legiunii a unor intelectuali faimoşi interbelici, unii au spus: de acord, o discuţie e necesară, dar de ce să nu ne ocupăm mai întîi de intelectualii care au pactizat cu regimul comunist, precum Sadoveanu, Călinescu ori Petru Dumitriu? În fond, regimul comunist a durat mult mai mult în România decît regimurile autoritar-totalitar de dreapta, a fost mult mai nociv în timp şi cu consecinţe mult mai dramatice. Nu se face astfel o nedreptate mai întîi, destructurîndu-se cîteva figuri simbolice, iar apoi nu se protejează astfel, indirect, colaborarea cu regimul comunist? Iar argumentul, foarte auzit în anii 90, părea plauzibil mai ales în condiţiile cînd postcomunismul era încă o realitate în viaţa politică a României. De aici, argumentul a fost extins în momentul cînd a început să se discute mai serios despre persecuţiile la care au fost supuşi evreii între 1938-1400 şi chiar despre Holocaustul practicat de autorităţile române. Chiar mulţi dintre cei care nu le-au negat sau nu le-au diminuat, s-au arătat deranjaţi de faptul că nu s-a trecut mai întîi la dezvăluirea crimelor comuniste. „Nu era momentul pentru Holocaust, era pentru Gulag” – au tins ei să sugereze sub o formă sau alta. Nu e întotdeauna uşor de distins dacă cei care formulau argumentul oportunităţii sub forma „slabă” îl foloseau numai ca acoperire pentru varianta sa „tare”, sau dacă, cu sinceritate, ei chiar întrevedeau în viitor un moment favorabil.
Argumentul a fost folosit însă şi direct sub forma sa „tare”, atunci cînd s-a pus problema deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi mai ales cînd, după 2004, a început să se vorbească de o lege a lustraţiei. S-a spus că, de vreme ce, cercetarea arhivelor Securităţii nu s-a făcut la timp, imediat după 1989, acum „nu mai e momentul”. Arhivele ar fi fost denaturate, iar rezultatele vor fi tot la fel – au spus ei. Contrafacerea, sustragerea din arhive riscă să distrugă acum orice seriozitate a cercetării. În plus, s-au invocat şi raţiuni practice: învrăjbirea oamenilor, divizarea societăţii. Acelaşi argumente, dar încă mai plauzibile, s-au adus şi cînd s-a vorbit despre legea lustraţiei. Dacă lustraţia nu s-a făcut imediat după Revoluţie, ea a devenit nu numai inutilă, dar mai ales nocivă – s-a afirmat. Dacă Ion Iliescu, un fost important demnitar comunist, a avut deja trei mandate, ar mai avea sens să-l lustrăm pe X sau pe Y de aici înainte? Pur şi simplu, momentul acestei legi ar fi trecut pentru totdeauna.
Considerînd toate acestea, părerea mea e că argumentul oportunităţii, sub indiferent care formă, nu trebuie folosit atunci cînd se discută despre cercetarea trecutului sau ca pretext pentru curmarea sau amînarea anumitor dezbateri publice pe subiecte „sensibile”. Faptul că pentru unii „nu e (încă) momentul”, în timp ce pentru alţii „e deja momentul” sugerează diversitatea punctelor de vedere, dar şi neplăcerea pe care tindem să o avem înaintea „trecutului care nu ne convine”. De fapt, diversitatea e o garanţie că toate problemele „sensibile” se vor discuta şi că, mai devreme sau mai tîrziu, ele vor ajunge subiect de dezbatere publică. Vreau să susţin aici că într-o societate liberă nu se poate stabili a priori, nici măcar la nivel etic, o agendă a oportunităţilor, deoarece însăşi discutarea agendei e prerogativa unei societăţi libere, unde nimeni nu are îndreptăţirea a priori de a stabili pentru ceilalţi agenda şi etapizarea dezbaterilor publice. A spune: mai întîi trebuie să vorbim despre Gulag şi abia apoi despre Holocaust, sau invers, sau a ne încrunta la un cercetător sau un autor care întreprinde pe cont propriu o cercetare de acest tip, pe motiv că demersul nu ar fi oportun din anumite considerente – e inacceptabil. Toate subiectele sînt legitime în orice moment şi, cu cît sînt mai delicate, mai supărătoare, mai deranjate pentru buna conştiinţă naţională, cu atît discutarea lor e mai îndreptăţită şi mai urgentă, oricînd se găseşte cineva care să o facă. Niciodată nu e prea devreme pentru asemenea subiecte. Dimpotrivă, în toate aceste cazuri, am spune că aproape întotdeauna e puţin prea tîrziu şi că mereu avem de recuperat neglijenţe mai vechi.
Trebuie, aşadar, să fim recunoscători celor care aduc în discuţie subiecte delicate, dificile, controversate, chiar dacă nu sîntem de acord cu ceea ce ei spun. Dar pentru a ne exprima propriul dezacord, trebuie mai întîi să nu-i culpabilizăm numai de a fi deschis discuţia. Cît despre problemele pe care noi le considerăm important de discutat şi despre care ni se pare că nu se discută îndeajuns, cel mai bun lucru e să ne plîngem mai puţin şi să intervenim, după puteri, noi înşine, pentru a le supune dezbaterii. Omul „major”, „luminat”, în sensul lui Kant din „Was ist Aufklärung”, trebuie să fie subiect autonom; el nu poate asculta decît decît de legile raţiunii atunci cînd e vorba despre discutarea publică a unor probleme controversate şi dificile. De aceea, în spaţiul dezabaterii publice, nici o autoritate în afara raţiunii căreia el i se supune nu e legitimă, deoarece ea l-ar reduce la „heteronomie” şi l-ar întoarce din nou la condiţia de „minorat” datorată lui însuşi.
În schimb, cred că trebuie să fim prudenţi şi sceptici atunci cînd ni se propune instituirea unor politici publice „justiţiare” în baza unei anumite viziuni asupra trecutului, cu implicaţii legislative şi politice. Această prudenţă – care nu înseamnă refuz pur şi simplu – mi se pare necesară astăzi, avînd în vedere relativul eşec de pînă acum de a promova echitabil şi obiectiv asemenea politici. Acţiunea de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică întrepinsă de CNSAS sub trei regimuri s-a dovedit inechitabilă, manipulată politic şi, în mare măsură, s-a autodiscreditat. Acest lucru trebuie recunoscut chiar şi de cei care, precum noi înşine, de-a lungul timpul au susţinut necesitatea şi oportunitatea demersului. Faptul, de pildă, că ofiţerii de Securitate, inclusiv vechii torţionari au rămas în mare măsură necunoscuţi, în vreme ce cîţiva colaboratori – de obicei personalităţi culturale cunoscute – au devenit obiect de oprobriu public a fost resimţit de opinia publică drept o mare nedreptate şi chiar aşa şi este. Pentru asemenea deconspirări selective nu ar fi trebuit „să fie niciodată momentul”! Scopul fundamental şi ultim al deconspirării, cît şi al unei eventuale legi a lustraţiei, nu poate fi decît acela de a restabili dreptatea, atît de încălcată în timpul regimului comunist. Or, dacă – aşa cum s-a întîmplat pînă acum – această restabilire creează (fie şi numai prin manipulare politică) noi nedreptăţi, chiar nedreptăţi strigătoare la cer, nu există nici un motiv pentru a continua pe acelaşi drum cu o lege a lustraţiei. Persoanele vinovate de crime politice sub regimul comunist ar trebui pur şi simplu judecate de tribunale, aşa cum au fost judecaţi criminalii de război nazişti, sau sînt azi judecaţi criminalii din războaiele din fosta Iugoslavie. Or, dacă acest lucru nu se face de către justiţia presupus independentă, ce să mai aşteptăm de la organe în mod explicit dependente politic, precum CNSAS? Cît despre simpli colaboratori şi informatori, rămîne ca opinia publică să judece, în măsura în care ei au putut fi depistaţi, dacă se mai bucură de încredere, sau nu. De altminteri, cazurile de colaborări s-au dovedit atît de variate, de complicate, de supuse contingenţei, de diferite sub raportul vinovăţiei, încît orice judecată globală s-a dovedit profund păguboasă şi a distorsionat profund adevărul.
Într-o ţară ca România, unde lupta pentru a asigura independenţa justiţiei e departe de a fi încheiată, a spera într-o lege a lustraţiei echitabilă şi justă e, aşadar, himeric, aproape iresponsabil, mai ales dacă privim şi la exemplul sumbru al Poloniei, al cărui guvern de dreapta l-a privat de drepturi electorale pe importantul disident anticomunist Bronislaw Geremek. Speranţa că, epurînd politica, administraţia, învăţămîntul, poate şi presa de foştii securişti şi activişti PCR, s-ar obţine o societate mai dreaptă şi mai democratică, putea să pară legitimă la începutul anilor 90, dar azi ea e nu e decît o utopie periculoasă. De fapt, există deja un număr considerabil de oameni tineri, care erau adolescenţi în 1989, şi care ajunşi în politică sau în presă, uneori în funcţii importante, au arătat slugărnicie, aroganţă, intoleranţă, spirit de turmă într-o măsură deloc mai mică decît oamenii mai în vîrstă. Viciile comunismului – dacă erau numai ale comunismului – s-au reprodus şi s-au perpetuat la noile generaţii „curate” mult mai uşor decît ne închipuiam. A crede că trecutul comunist poate fi înlăturat pur şi simplu prin lustraţia unor persoane este la fel de periculos cu a crede că nu au existat crime ale regimului comunist.
Faptul că statul român, mai întîi prin preşedintele Iliescu, apoi prin preşedintele Băsescu, şi-a asumat crimele Holocaustului, respectiv ale comunismului, nu poate fi elogiat îndeajuns. Unii însă s-au întrebat mai ales dacă ultimele crime nu ar trebui pedepsite efectiv. (Pe celelalte le-a pedepsit timpul.) Desigur – răspund – dar numai prin justiţie şi pe o bază individuală, nu în temeiul unei legi care să acopere distincţiile, să uniformizeze vinovăţiile şi să cadă obligatoriu fie în „prea mult”, fie în „nu destul”! (Cînd vezi precaritatea actelor legislative de la noi, cum să nu fii îngrozit de o eventuală lege a lustraţiei?) Apelul unora la o lege a lustraţiei care, în opinia lor, ar îngropa pe deplin comunismul e o recunoaştere nu numai a fricii lor de un „comunism rezidual”; e chiar o manifestare perversă a acestui comunism rezidual.
În concluzie: întotdeauna e momentul potrivit pentru orice dezbatere, fie ea academică, fie destinată unui public mai larg. Întotdeauna e momentul pentru asumarea erorilor, crimelor şi mizeriilor trecutului, fie la nivel individual, fie la nivel instituţional sau chiar statal. Transmitem generaţiilor noi tot creditul şi tot debitul nostru şi e de datoria noastră să nu le ascundem. E dreptul lor să le cunoască şi să le discute, de vreme ce nu au posibilitatea să le refuze.
Dar ne permitem să ne îndoim că a venit, sau chiar că va veni vreodată momentul oportun pentru a traduce concluziile legate de cunoaşterea trecutului în fapte administrative şi acţiuni legale, altminteri decît pe calea îngustă dar sigură a statului de drept, adică a tribunalelor. Cu siguranţă că unii vor spune că în acest fel (şi judecînd după experienţa de pînă acum e verosimil) pesemne că, în majoritatea cazurilor, nu se va face niciodată dreptate. Se poate să fie aşa. Şi totuşi „a face dreptate” nu poate fi un ideal abstract, urmărit monoman, independent de orice alt considerent. Altminteri, fără să ne dăm seama, alergăm pe o scurtătură spre o formă perversă de barbarie, pe care romanii o numeau, simplu: summum ius, summa iniuria.