Simina Maxim
A.S. Makarenko: Steaguri pe turnuri
Cartea lui Makarenko, al cărei titlu exprimă, evident, năzuinţa spre progres şi viitor a socialismului, este, după cum mărturiseşte autorul, o transcriere fidelă a unor fapte reale. Aceste mărturii asupra autenticităţii materialului care stă la baza cărţii se pot regăsi în două scrisori adresate criticului literar F. Levin de către însuşi autorul cărţii şi de către un grup de tineri din colonia „Maxim Gorki”, al cărei vrednic urmaş a fost comuna „F. E. Dzerjinski”. Sus-numitul F. Levin caracterizase cartea ca o „poveste spusă de bunul unchiaş Makarenko”, în care totul e înfrumuseţat, dulceag şi idealist şi care, în lipsa personajului Rîjikov, ar fi fost „un rai de arhangheli fără aripi”. Aceste consideraţii critice stârnesc protestele energice ale lui Makarenko care, cu riscul de a fi numit factograf, mărturiseşte că nu a făcut altceva decât o prezentare într-o formă literară a realităţii din comuna „F. E. Dzerjinski” – în roman cu numele de colonia „1 Mai” – a cărei căpetenie a fost timp de opt ani, la fel ca şi corespondentul său literar, Aleksei Stepanovici Zaharov. Orice abordare a cărţii din o cât de mică perspectivă utopică se exclude cu brutalitate. Contextul utopic fiind negat din start, nu-ţi mai rămâne decât să te înfiori de adevărata dimensiune a procesului de reeducare socialist. E o maşină de produs comunişti, despre a cărei acţiune diabolică şi aproape fără greş se mărturiseşte cu mândrie.
Debutul e în stil Oliver Twist – un orfan (Vanea Galcenko) care e nevoit să lustruiască ghete pentru a se întreţine, o adunătură de tineri, printre ei şi urmaşa comunistă mai fericită a lui Nancy, care ne trimite cu gândul la mai vechea bandă a lui Fagin. Aceştia vor fi viitorii membri ai coloniei „1 Mai”, mai puţin fiul pierzării, Rîjikov, considerat de acelaşi F. Levin drept singurul element interesant din roman. Toate urmările ni se dezvăluie din primele pagini, dacă suntem atenţi la anumite particularităţi ale limbajului lui Igor Cerneavin, al cărui proces de transformare dintr-un coate-goale într-un brigadier socialist e urmărit pe parcursul cărţii, concomitent cu descrierea cadrului unde se petrece transformarea. Acest Igor se adresează tuturor cu apelativele „signorilor”, „milord”, „milady”, „senorita” sau „domnilor”, spre deosebire de Vanea, pe care îl numeşte „tovarăşe” sau „om al muncii”. În linii mari, întreg romanul poate fi rezumat la două direcţii principale, care se vor reuni într-un cadru minunat şi exemplar: Igor Cerneavin, cu stilul şi personalitatea sa cândva individualiste la care renunţă după câteva frământări interioare redate destul de sumar şi mecanismele de funcţionare după moderne principii pedagogice socialiste a coloniei „1 Mai”.
Rămăşiţele burgheze sunt vizibile doar la periferia societăţii, în lumea vagabonzilor, a hoţilor sau a orfanilor, care sunt victimele aceleiaşi burghezii, cu toate că trecuseră două decenii de la Revoluţie. Se stabileşte o relaţie aproape constantă între noua (în continuare noua) societate şi indestructibila, s-ar părea, orânduire veche. Chiar dacă e inexistentă fizic, palpabil, aceasta apare mereu ca un sceptru în mintea tinerilor comunişti. Noua orânduire se defineşte aproape constant în opoziţie cu ceva, ea nu poate să existe ca mecanism de sine stătăor, care funcţioneză pentru sine însuşi şi către propria sa finalitate. Există tot timpul ceva la care se raportează prin opoziţie. Această stare este prezentă în subconştientul unor generaţii preocupate de construirea de sine dar care nu se pot debarasa de afişarea unei atitudini agresive care ascunde un mecanism defensiv faţă de o eventuală invazie a trecutului. Agresiunea se manifestă împotriva a tot ce e burghez, precum şi împotriva eternului duşman. Prezenţa duşmanului şi a anihilatorului acestuia, Armata Roşie, e o altă constantă a romanului. Orânduirea comunistă se vrea auto-suficientă. Acest ţel e în plină realizare pe plan economic, politic, chiar şi social. Dar în imaginarul colectiv cineva întreţine mereu fantoma ameninţătoare a unui duşman. Toată această febră a reconstrucţiei de sine are ca mobil debarasarea de şi eliminarea legăturilor cu lumea din afară. Astfel, elementele autohtone care schiţează o cât de mică împotrivire la aplicarea riguroasă, punctuală şi ordonată a regulilor sunt privite ca potenţiali duşmani care ar putea distruge orânduirea comunistă. Actele agresive (printe care şi cele de reeducare) trădează conştiinţa fragilităţii unui sistem care este totuşi prezentat ca infailibil. De aceea, convertirea lui Igor Cerneavin e privită ca o izbândă suficient de mare ca să fie adusă la cunoştinţa tuturor sub forma mediocră a unui roman „realist”. Pericolul pe care îl reprezenta el era dat de supărătoarea sa individualitate, de refuzul de a se alinia perfect la mecanismul unei zile din viaţa coloniei (nu atât mecanismul, cât ordonarea completă a vieţii în nişte tipare – pe care acesta o reprezenta) : deşteptarea în sunet de trompetă, curăţarea dormitoarelor, inspecţia de dimineaţă, ceaiul, şcoala, masa, patru ore de muncă, raportul de seară, stingerea etc.
Nu se poate spune că această colonie era o reprezentare în miniatură a societăţii comuniste. Ea reprezenta mai degrabă perfecţiunea unui mecanism ideologic care acţiona cu o precizie uimitoare. Dacă erai om nu aveai scăpare, o dată intrat în acest angrenaj. Scopul era dezvoltarea unui automatism de trecere fără nici o dificultate de la individual la comun. Toţi membrii coloniei au o senzaţie iluzorie de individualitate care dispare în momentul în care li se încredinţează o sarcină, ceea ce-i face să se cufunde fericiţi în mulţimea comună. Există un soi de mecanism protector pe care colectivitatea îl oferă – de aceea, nu era o pedeapsă mai mare pentru un colonist decât scoaterea în centru, adică expulzarea violentă din căldura masei protectoare (se ştie rolul pe care îl are îm imaginarul rus mama – ex. Maica Rusie, pământul – mamă, ţarina sau împărăteasa etc.). Pedeapsa înseamnă şi o distrugere a ordinii. Această ordine (disciplină, curăţenie) e o idee obsedantă, cu atât mai mult cu cât cea mai mică dezordine înseamnă pericolul distrugerii. Cu toate acestea, ordinea nu pare să fie atât de importantă în atelierele de muncă (locul unde îşi realizează de fapt educaţia copiii). Aceasta pentru că ordinea aruncă un văl socialist peste vila de un cofort şi o eleganţă de-a dreptul burgheze unde locuiau coloniştii, în timp ce munca era socialistă prin ea însăşi, socialistă prin excelenţă.
Un alt principiu de bază al funcţionării coloniei erau mecanismele de impresionare care acţionau foarte bine asupra psihicului unor copii şi adolescenţi a căror singură distracţie în afară de plăcerea muncii fizice erau piesele de teatru şi filmele bazate pe aceleaşi mecanisme agresiv-defensive în raport cu duşmanul sau burghezia. Într-o comunitate asexuată (mai bine zis desexualizată, la început din constrângere exterioară, apoi din iniţiativă personală) efectele acestor metode de impresionare sunt aproape infailibile, fie că au conotaţii negative, cum ar fi scoaterea în centru, sau acţionează în sens invers – parada, costumele, drapelul ascuns (?!) sau ceremonia focului, prin al cărei caracter metafizic se urmărea arderea oricărei legături cu trecutul nesocialist al individului.