Adina Sita

 

 

A. Avdeenko: Munca

 

   ,,Prima datorie: a munci.

 Fiecăruia după nevoi, de la

fiecare după posibilităţi.”

(Etienne Cabet)

 

Relaţionarea literaturii secolului al XX-lea cu politicul, ca domeniu exterior feno­me­­nului artistic, determină forme carac­teristice la nivelul cărora discursul literar încearcă să-şi păstreze specificitatea. Litera­tura angajată (conceptualizată de J.-P. Sartre în 1947), literatura de clasă (de inspiraţie marxistă) şi literatura de partid (promovată în societăţile de tip totalitar) sunt exemple ale transformării literaturii în ,,câmp social” (J.-P. Sartre, ,,Ce este literatura?”), în cadrul procesului de aservire a realităţii şi structurilor sociale.

Fenomenul extrem al apropierii literar-politic îl constituie literatura de factură ide­o­­lo­gică (literatura de partid), în care deter­minismul devine constrângere, aşa cum s-a întâmplat la nivelul literaturii ruse din prima jumătate a secolului al XX-lea. Arta şi cultura sunt transformate în instrumente de propagandă şi educaţie în spiritul ideo­logiei comuniste, conform tezelor şi direc­tivelor leninisto-stalinisto-jdanoviste.

Discursul literar devine o formă a cul­turii populare, propovăduind, în mod intens, principiile realismului social şi ale popora­nis­mului. El dobândeşte un caracter mili­tant, servind atingerii ,,celor mai sfinte idea­luri ale poporului” (A Jdanov – Raport asupra revistelor ,,Zvezda” şi ,,Leningrad”). Scriitorii sunt numiţi de Stalin ,,ingineri ai sufletelor omeneşti”, având responsa­bi­li­ta­tea de a lupta cu ,,armele” specifice dome­niu­lui lor de activitate împotriva culturii burgheziei ruseşti şi a celei occidentale.

Ilustrativ pentru consideraţiile anterioare este romanul lui A Avdeenko Munca, scris între 1935 – 1951 şi publicat în 1951 la Moscova. Cartea vine să demonstreze, prin intermediul unei ficţiuni literare, veridici­tatea şi verosimilitatea cuvintelor alese de autor ca motto, selectate din cuvântările lui I. V. Stalin: ,,…Împărăţia muncii poate fi creată prin eforturile oamenilor muncii înşişi… împărăţia muncii trebuie creată pe pământ şi nu în cer”.

În esenţă, romanul se reduce la nivelul unui text de propagandă, fiind puternic impregnat de ideologia doctrinei comuniste, promovând principiile şi idealurile pe care aceasta se bazează: construirea unei socie­tăţi fericite, în care stăpâneşte casa proletară  profund angajată într-un proces de organi­zare, modernizare şi mecanicizare  a muncii de producţie. Exemplul este cel al minerilor din bazinul carbonifer Donbas, mai exact de la mina ,,A opta”, sectorul ,,Almaz” (în tradu­cere din ruseşte: diamant). Conflictul care apare în colectivul de mineri este în legătură cu necesitatea opririi sau conti­nuării activităţii de exploatare a cărbunelui în această zonă, conflict ce pune în evidenţă clasele sociale antagonice: pe de o parte cea comunist-mun­ci­­to­rească, iar pe de altă parte, cea a burgheziei uzurpatoare.

Romanul este organizat în patru părţi, toate având un titlu sugestiv: ,,Ziua de muncă”, ,,Majoratul”, ,,Brazda adâncă” şi ,,Săr­bătoarea vieţii”. De-a lungul acestor părţi se evidenţiază personaje precum: Ar­tem Vnukov (,,conducător de partid al unui colectiv de 5000 de mineri”) Sevastian Mitrofanovici (adevărat erou muncitor al muncii socialiste), Serghei Dolgorukov (director de mină la Almaz), Maksim Paros­nikov, Slavuskin, Smâşleaev, Katiuşin (mineri fruntaşi), exemple (mai mult sau mai puţin convingătoare) de comunişti, devotaţi înfăptuirii şi punerii în aplicare a directivelor trasate de conducătorul suprem. De fapt, întreaga acţiune a romanului are loc între momentul desfăşurării celui de-al VII-lea Congres al Kominternului şi Congresul Stahanoviştilor (ambele congrese fiind prezidate de I.V.Stalin), ceea ce-i conferă  o structură rotundă, circulară.     

Cu statură herculiană, dinamici, dârji, dornici să învingă orice dificultate, plini de iniţiativă, permanent în întrecere cu ceilalţi şi cu ei înşişi (recordişti), eroii lui Avde­enko trăiesc doar pentru a munci, pentru a realiza normele cuprinse în ,,graficul ciclic de activitate”. Se poate vorbi de un ,,prome­teism” al acestor personaje, în sensul unor spirite dornice să răpească şi să cucerească cele mai îndrăzneţe performanţe ale planuri­lor de muncă, ceea ce-i determină să-şi angajeze toate resursele în scopul îmbună­tăţirii şi optimizării activităţii productive.

Serghei Dolgorukov, primul inginer din­tr-o familie veche de mineri, inventează combina minieră făcută să preia cele mai grele activităţi din mină şi să reducă efec­tivul de oameni necesari, Maksim concepe graficul ciclic menit să dubleze sau să tripleze producţia, Bogorez reduce la doar trei ore operaţia complicată de montare a scocului, Solovei aduce inovaţii în pregă­tirea armăturii. Toţi pledează pentru intro­du­cerea muncii mecanizate în mină (chiar şi cei mai în vârstă: Mitrofanovici, Slavuşkin, Pseniţa, Taras Ivanovici), mod sigur de a eficientiza timpul de muncă. Maşina devine personaj omniprezent şi atotputernic, fiind capabilă să transfigureze lumea şi omul odată cu ea.

Destinele măreţe se construiesc pornind de le munca de jos, de la munca din mină, unde au lucrat ca lampagiu, vagonier, miner-tăietor, ajutor de mecanic. Aşa au început Vnukov, Serghei Dolgorukov, iar lor li se vor alătura Tanea, fiica lui Mitro­fanovici, Maksim Piotr Kosari. Provenind dintr-o familie tipică pentru societatea comunistă (în care valoarea supremă este munca în folosul societăţii, aşa cum prevede ideologia de partid), Tanea este eroina care creşte şi se maturizează sub ochii cititorilor, autorul surprinzând cele mai importante momente din viaţa ei: sărbătorirea majo­ratului, descoperirea primilor fiori a iubirii (pentru Serghei Dolgorukov), experienţa celei dintâi slujbe (e angajată la mină, unde datorită tenacităţii sale e repede promovată), dorinţa de a-şi desăvârşi educaţia (urmează şcoala în paralel cu prestarea muncii la mină), devenirea sa artistică (scrie poezii dedicate partidului comunist).

La polul opus, sunt duşmanii de clasă, dornici de a duce o viaţă liniştită, departe de iureşul producţiei, intriganţi, sabotori, susţi­nători ai închiderii sectorului Almaz, cum sunt: inginerul-şef Hobotov, leneşul Hmara, nenea Vanea cu ,,suflet de chiabur”, spionii Kostko (directorul trustului) şi Mahorka. Toţi sunt reprezentanţi ai administraţiei potrivnice oricărei iniţiative ce vine din partea proletarilor. Imaginea lor se conto­peşte cu imaginea occidentalului, văzut ca exponent al unei societăţi neangajate pe o cale a progresului, caracterizată prin lipsă de productivitate, stagnare economică şi ab­senţa unor idealuri îndrăzneţe. Prinşi dato­rită vigilenţei reprezentanţilor clasei socia­liste, duşmanii de clasă sunt demascaţi în cadrul şedinţelor de partid, analizaţi, con­dam­naţi şi excluşi din rândul comuniştilor, iar planurile lor de închidere a minei Almaz eşuează.

Adevăratul adversar al celor angajaţi în procesul muncii îl reprezintă însă timpul, care parcă nu e suficient pentru ceea ce aceştia şi-au propus. Deşi lucrează în mai multe schimburi, chiar şi pe perioada nopţii, nu de puţine ori minerii de la Almaz renunţă la orele lor de odihnă pentru a coborî în subteran sau îl folosesc pentru a rezolva problemele administrative de la suprafaţă. Tot ceea ce fac reprezintă forma concretă prin care ei înţeleg să-şi respecte angaja­mentul luat faţă de conducător (,,Noi am hotărât să răspundem prin muncă la cuvân­tarea tovarăşului Stalin”).

Liderul de la Kremlin e supereroul romanului lui Avdeenko, fiind instanţa superioară a forumului interior al fiecărui personaj (,,Noi trebuie să-i raportăm zilnic, în gând, tovarăşului Stalin, cum am crescut în timpul zilei, cum ne-am călit în muncă”). Muncitorul stahanovist (capabil să concureze cu  maşina în procesul muncii) e eroul, pe care autorul vrea să-l ilustreze prin exemplul fiecărui personaj. Finalul e unul al victoriei efortului comun, al muncii organizate, armoniei şi înţelegerii în rândul minerilor din Donbas. Umanismul, solidaritatea, munca înving individualismul, solitarismul, slujirea interesului personal în defavoarea celui colectiv. Comunismul pare să fie soluţia problemei societăţilor din secolul al XX-lea, formulată de Avdeenko în termenii teoriei lui Arhimede: ,,daţi-mi un punct de sprijin şi eu voi răsturna lumea. Omenirea are de pe acum acest punct de sprijin: comunismul”.